EXCLUSIV Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, adevărurile pe care s-a așezat praful. PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București: „Dincolo de comemorările deşănţate, se află evenimente istorice care continuă să aibă reverberații și în zilele noastre”

Cine sunt, așadar, cei care au pus umărul la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, permițându-le, astfel, românilor din toate provinciile să se unească într-o singură țară?

Nașterea României Mari, întinsă pe 6 decenii. Context istoric

Șase decenii (1859-1918) și trei pași majori au fost necesari pentru ca România să se reîntregească. Acești trei pași au fost făcuți pe un drum extrem de anevoios, presărat cu lupte grele și demersuri diplomatice de răsunet.

1. Primul pas către reîntregirea României a fost făcut de Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, prin unirea celor două Principate Române, Moldova și Țara Românească. Momentul a rămas în istorie sub numele de Mica Unire. Șapte ani mai târziu, Constituția promulgată la 1 iulie 1866 afirmă unirea și numele România.
2. A urmat proclamarea independenței de la 1878, în urma participării României la războiul ruso-turc desfășurat între 1877 și 1878. România a intrat în război de partea Rusiei reușind să se elibereze de jugul otoman. Pe lângă recunoașterea independenței de către Puterile europene, România mai primea, prin Tratatul de la Berlin din 1878, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, care fuseseră, până în 1812, tot româneşti. În schimb, pierdea sudul Basarbiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) în favoarea Rusiei țariste.

Noul statut de stat independent a fost desăvârșit trei ani mai târziu, în 1881, când România a fost recunoscută de toate Puterile europene ca Regat liber şi independent. Carol I a fost încoronat primul rege al României.

Alte articole

EXCLUSIV Cultul religios scos în afara legii de comuniști. Patru decenii de prigoană. PS Mihai, episcop greco-catolic de București: „Totul fusese plănuit în chip diabolic și pus în practică până în cele mai mici detalii”

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Mica Romă, oraşul din care „a răsărit soarele românilor”. Locul încărcat de magie pe care orice român care se pretinde patriot ar trebui să-l viziteze măcar o dată în viaţă

3. A treia etapă a reîntregirii României s-a desfășurat de-a lungul anului 1918, culminând cu Marea Unire. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc, pe parcursul anului 1918, cu Regatul României (Moldova, Țara Românească și Dobrogea), încheindu-se, astfel, procesul de făurire a statului național unitar român.

Pe 2 decembrie 1918 a avut loc întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia, care a hotărât constituirea unui Consiliu Dirigent pentru administrarea Transilvaniei. Acesta era format din 15 membri și îl avea drept președinte pe Iuliu Maniu.

Figurile iconice ale înfăptuirii Marii Uniri

Au existat multe figuri publice cu rol esențial în înlățuirea de pași spre înfăptuirea statului unitar național român. Dintre toate figurile iconice ale Marii Uniri, prea puține sunt cunoscute publicului larg.

Comuniștii i-au vrut dispăruți de pe fața pământului pe mulți dintre părinții fondatori ai României Mari. Cu excepția celor care s-au stins de bătrânețe, toți membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu, au murit în închisorile comuniste sau în domiciliu forțat.

Sala Unirii din Alba Iulia

Printre corifeii Marii Uniri se-numără cinci figuri reprezentative: Ştefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi Iuliu Hossu. Doi dintre ei, ţărănistul Iuliu Maniu şi episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, au fost arestaţi şi închişi de regimul comunist în închisoarea de exterminare de la Sighet. Iuliu Maniu şi-a găsit sfârşitul acolo în 1953, iar episcopul Iuliu Hossu, devenit, între timp, cardinal, a murit în domiciliu forțat, în 1970, la Mănăstirea Căldărușani.

Ce au în comun majoritatea personalităților care au pus umărul la formarea României Mari? Printre altele, faptul că aparțineau confesiunii greco-catolice (excepție face Vasile Goldiș, care era ortodox).

Contribuția greco-catolicilor la reîntregirea României

Până în 1948, an în care religia greco-catolică este scoasă în afara legii, ponderea greco-catolicilor din Transilvania era egală cu cea a ortodocșilor.

„Timp de 41 de ani, contribuția Bisericii Române Unite (Greco-Catolice) din cultura românească a fost confiscată și eliminată. Lucruri care, din perspectiva istoriografiei oneste, erau evidente, pentru dictatură trebuiau să fie șterse sau minimalizate.

Tocmai de aceea, realitatea Bisericii Greco-Catolice sub comunism nu numai că a fost declarată un subiect tabu, dar toți cei care mențineau contactul cu realitatea clandestină atașată credinței acestei Biserici erau pasibili de pedeapsă.

Cea mai mare parte dintre personalitățile care au pregătit momentul 1918 – Adunarea de la Alba Iulia –, membrii Consiliului Dirigent al Ardealului (forul care a administrat Transilvania până în momentul în care s-au semnat tratatele de pace) au fost de confesiune greco-catolică.

După 1990, s-a împământenit sintagma că ești român dacă ești ortodox. Nae Ionescu a scornit această idee în anii 30 ca să lovească, se pare, în Iuliu Maniu. Este o aberație! În Ardeal, procentajul confesional al românilor până în 1948 – ortodocși/greco-catolici – era jumătate-jumătate. N-a fost doar o chestiune de fațadă confesionalismul și toți erau români patrioți, cu capul pe umeri.

Dacă nu ar fi existat greco-catolicii, realitatea de la 1918 ar fi fost cu siguranță diferită. Nu putem pleca de la ficțiune, dar Biserica Unită a dobândit deschidere față de contactul cu sensibilitatea apuseană esențială pentru devenirea noastră contemporană.

Această legătură cu latinitatea, cu ideea de Roma originilor și fibra națională, dar și marca credinței creștine, mai ales că suntem uneori atât de mândri în sensul bun pentru amprenta pe care limba latină o lasă limbii române, a oferit acest parcurs tipic pe care îl cunoaștem.

El nu a fost în contrast cu sensibilitatea creștină de tip răsăritean (ortodox) și a devenit parte a universului Bisericii Catolice fără să fie absorbit. Faptul că Biserica Greco-Catolică clandestină s-a salvat, rămânând în continuare o biserică atașată sensibilității creștinismului oriental (bizantin) arată clar convingere și seriozitate pentru sensibilitatea și cultura românească”, afirmă PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București

PS Mihai, episcop greco-catolic de Bucureşti

Cum a ajutat curentul iluminist „Școala Ardeleană” la înfăptuirea Marii Uniri

Un rol major în realizarea Marii Uniri l-au avut mișcările de emancipare națională din provinciile istorice, iar „Școala Ardeleană” a fost, cu siguranță, una dintre cele importante. Această nouă mișcare ideologică și culturală, bazată pe concepția iluministă europeană, a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Citeste si Unde se află copacul din România care are peste 600 de ani. Falnicul stejar a fost martor mut al nenumăratelor evenimente care au marcat istoria țării

Mișcarea se manifestă cel mai puternic în Transilvania, unde se simțea nevoia de a apăra cu argumente științifice drepturile românilor din Ardeal. „Școala Ardeleană” îi are ca reprezentanți pe: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu și o întreagă pleiadă de cărturari.

Inscripții pe clădirea în care a funcționat școala de obște din Blaj

Direcțiile de studiu sunt istoria, lingvistica, filozofia și chiar literatura, iar principalele sale contribuții au fost unificarea limbii prin trecerea la grafia latină și evidențierea unității dintre provincii.

„Până în 1918, cei mai mulți dintre intelectualii români din Transilvania sunt legați efectiv de Biserica Greco-Catolică. Majoritatea corifeilor curentului iluminist numit „Școala Ardeleană” sunt, de fapt, clerici sau credincioși ai Bisericii Greco-Catolice.

Acest lucru îl afirmă istoricii serioși – români sau străini –, care nu s-au lăsat influențați de comunism, protocronism, dar nici de politicianismele supremației etnice care a creat, în interbelic, monstruozități de extremă dreaptă.

Biserica Greco-Catolică a românilor din Ardeal a învățat să cunoască imediat după unire universalitatea mesajului creștin, iar rezultatele pe care le-a dat în viața oamenilor, inclusiv din punctul de vedere al credinței sau al culturii, au fost că au zămislit criteriile identității naționale de stampă europeană. Ea a pregătit, astfel, zestrea și accesul culturii românești în circuitul universal.

Identitatea românească nu a fost forjată pe bază de superioritate și vanități de putere. Desigur, suntem un neam aparte, vorbitor al unei limbi de matrice latină, dar identitatea începe să se identifice inclusiv cu un drum european al latinității noastre răsăritene și aspirațiile la cultura apuseană.

În Ardeal s-au pus bazele filozofice ale pledoariei naționale, iar lucrul acesta i-a fost dat Bisericii Greco-Catolice să-l inaugureze și să-l traseze pentru viitor. Abia după 1800 aceste frământări apar în Țara Românească și în Moldova.

La sfârșitul perioadei fanariote, în momentul în care sunt numiți iarăși principi pământeni – după războiul lui Vladimirescu –, iar societatea se transformă în sudul țării și în Moldova, se va putea ajunge la unirea Principatelor datorită contactelor elitei românești cu școala de stampă apuseană.

De acum încolo, identitatea românească era constitutiv legată în mod indisolubil de privirea către Apus, dar bazele acestui proces cultural formidabil au fost puse de Biserica Unită din Ardeal.

E cu atât mai important astăzi că identitatea românească a fost forjată ținând cont de privirea către Apus. Vorbim de o identitate modernă, nu vorbim de lucruri medievale sau de lucruri care, evident, păstrează o altă amprentă.

Redescoperirea moștenirii latinității, pe care Biserica Greco-Catolică a putut s-o facă datorită studenților bursieri pe care biserica i-a trimis în străinătate, îi revine episcopului Inocențiu Micu (Klein). E un punct de plecare față de care întreaga cultură românească are o datorie morală, în primul rând. Nu e doar o chestiune decorativ-comemorativă!”, adaugă înaltul prelat.

Statuia episcopului Inocențiu Micu Klein, ziditorul Blajului. Statuia este situată în Parcul „Piața 1848”, aflat în imediata apropiere a Catedralei „Sfânta Treime” din Blaj

Cum s-a făcut mobilizarea delegaților români la Alba Iulia în condițiile în care mijloacele de comunicare lipseau cu desăvârșire

Un alt aspect care trebuie subliniat este modul în care s-a făcut convocarea delegaților români la Alba Iulia. Mijloacele de comunicare erau, la acea vreme, aproape inexistente.

Citeste si Cine a fost singurul Patriarh al României care a fost căsătorit şi a avut copii. A rămas în memoria românilor prin celebra replică: „Hristos este sovietic”

Existau extrem de puține telefoane, iar telegraful nu putea fi folosit întrucât poșta era controlată de autoritățile austro-ungare. Așa că mobilizarea delegaților s-a făcut prin biserici.

O mică parte dintre cei peste 100.000 de români strânși pe Câmpul lui Horea, pe 1 Decembrie 1918, care şi-au exprimat prin viu grai dorinţa de Unire

„La vremea aceea, lipseau mijloacele de comunicare, cei care au pregătit adunarea de la Alba Iulia s-au folosit de eșafodajul administrativ al Bisericii Unite. Românii nu aveau administrație proprie, iar Statul maghiar, după încheierea războiului, pierde orice contact al realității administrative.

Faptul că lumea a fost convocată era capacitatea administrativă a Bisericii Greco-Catolice de a-și informa parohiile și prin parohii s-a făcut pregătirea momentului Unirii„, explică Preasfinția Sa Mihai Frățilă.

Proclamația de Unire a Transilvaniei cu România, citită de primul cardinal al românilor

Un moment reprezentativ al Marii Uniri de la 1918, unul dintre foarte puținele momente imortalizate de aparatul de fotografiat, este acela în care episcopul legendar al Bisericii Greco-Catolice Iuliu Hossu, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, citește Rezoluția Unirii Transilvaniei cu România, la doi pași de episcopul ortodox Miron Cristea.

Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, dă citire Proclamației de Unire pe Câmpul lui Horea

În acest moment istoric pentru ţară şi neam, cei doi ierarhi: episcopul ortodox de Caransebeş și viitor patriarh Miron Cristea şi episcopul Iuliu Hossu s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii entuziaste. Cu această ocazie, Iuliu Hossu a rostit celebrele cuvinte: “Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”.

Tânărul episcop de Gherla, părintele sufletesc al celor aproape 600.000 de români greco-catolici, școlit la Roma, era profund atașat ideii naționale românești.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Povestea singurului mormânt trist din Cimitirul Vesel. Cui aparţine monumentul din marmură neagră care face notă discordantă cu restul monumentelor vopsite în albastru de Săpânţa

Pe 2 decembrie, Iuliu Hossu este ales în delegaţia celor cinci membri, trei greco-catolici (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod, Caius Brediceanu) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta Regelui Ferdinand hotărârile Adunării Naţionale.

Delegația care a mers la București pentru a-i prezenta Regelui Ferdinad hotărârile Adunării Naţionale: Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voievod, Caius Brediceanu (pe rândul de sus), Miron Cristea, Iuliu Hossu (pe rândul de jos)

„Generațiile care au fost forjate sub amprenta Bisericii Greco-Catolice au fost concentrate pe dăruirea în favoarea celorlalți, pe un anumit devotament. Astăzi, e foarte greu să încerci să îi explici unui tânăr să nu uite de legătura cu semenii și să recunoască în sine chemarea de a se pune în slujba celorlalți, de a nu avea un mers al vieții individualist, indiferent și, până la urmă, egoist.

În istoria modernă a României prezența Bisericii Greco-Catolice afirmă devotament, sacrificiu, libertate, onestitate și cuviința respectului. Nu există loc pentru un sistem pe care să încerci să-l adaptezi unor interese trecătoare, cu atât mai puțin dacă adevărul are de suferit.

E necesară onestitatea intelectuală pentru a putea surprinde ce s-a petrecut cu adevărat în momentul 1918. Faptul că un episcop greco-catolic ajunge să fie unul dintre cititorii Proclamației de Unire de la Adunarea de la Alba Iulia spune multe și nu e doar un accident”, afirmă PS Mihai.

Bustul mitropolitului Miron Cristea (dreapta imaginii), alături de cel al episcopului Iuliu Hossu (stânga imaginii), amplasate în fața Sălii Unirii din Alba Iulia

Evenimentele care au scris istoria României, pierdute în negura uitării

Azi, pe multe dintre evenimentele majore care au marcat istoria țării s-a așezat praful. Îl ștergem doar la momentul aniversării și doar pentru puțin timp.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Paradoxul încoronării de la Alba Iulia. Motivul pentru care Regele Ferdinand I a fost încoronat în curtea catedralei, sub un baldachin, deși lăcașul de cult fusese construit special pentru această ceremonie

Românul de rând se bucură de paradă, de mâncarea oferită gratis și mai cu seamă de ziua liberă de la stat, iar clasa politică își dă măsura talentului în a ține discursuri care se vor a fi pline de emoție și de respect față de istorie.

Dincolo de festivism, însă, prea puțini sunt cei care cunosc ce a vrut să spună istoria.

„La ora actuală, ne plac comemorările deșănțate. E vorba despre a surprinde niște lucruri care au avut reverberații și continuă să aibă reverberații și în ziua de astăzi. Mă gândesc, de pildă, la Iuliu Maniu, care a fost un om foarte atașat de identitatea lui creștină greco-catolică și de iubirea patriei sale.

Evident că oamenii politici își asumă și zădărnicia pe care un edificiu omenesc o are în mod inevitabil. Începând cu anii celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi cu venirea comunismului, Iuliu Maniu a devenit o emblemă a rezistenței împotriva tiraniei, iar statura lui provenea din eșafodajul interior pe care l-a primit în casa părinților săi credincioși practicanți.

Nu e vorba de a face festivism sau de a bifa comemorări, asta e o mare problemă la noi în ultimii ani. Cum trecutul nu e foarte bine interiorizat și a fost investit de aura minciunii comuniste, tinerii se feresc.

Ideea de patrie, atașamentul față de cultura națională, față de limbă devin, din nefericire, apanajul unor politruci demagogi care nu au de-a face nici cu adevărul istoric, nici cu respectul față de trecut, dar mai ales cu patriotismul real și cu ideea de libertate.

Totul poate deveni demagogie. Or, fiecare om trebuie să știe că e rezultat al unei genealogii de bunătate și că dragostea pentru patrie, de unde provii, pentru limba pe care o vorbești nu sunt atributul unor politicieni aflați în goană după putere, ci sunt trăsăturile unui om care se străduiește să fie un om de caracter, care apără adevărul și dreptatea”, conchide Preasfințitul Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.