Festivalul de la Cannes: „După dealuri”, filmul lui Cristian Mungiu, aplaudat, dar şi criticat VIDEO

„După dealuri”, un film în care dragostea şi credinţa se ciocnesc cu implacabilitatea destinului, este inspirat de cazul de la Tanacu, din 2005, când o tânără a murit în urma unei încercări de exorcizare desfăşurată la o mânăstire izolată.

O parte dintre spectatori nu au apreciat ritmul lent cu care avansează filmul lung de două ore şi jumătate şi şi-ar fi dorit probabil, din pareta regizorului, o condamnare deschisă a fanatismului religios. Prin contrast, în România, conform lui Mungiu, au existat numeroase piedici în procesul de a realiza acest film aşa cum este el, din cauza puterii de care se bucură Biserica Ortodoxă, scrie Agerpres.

Însă, Cristian Mungiu este de părere că polarizarea publicului acestui film între cei care-l apreciază şi cei ce-l detestă reprezintă un lucru bun. „Filmele nu trebuie să genereze o reacţie unanimă din partea publicului. Eu nu vreau că filmul meu să placă. Sper că filmul meu îi va provoca pe oameni să-şi formeze o opinie”, a comentat regizorul înainte de premiera cu covor roşu a filmului de sâmbătă, de la Cannes.

Filmul se concentrează asupra relaţiei dintre fragila Alina (Cristina Flutur), care se întoarce din Germania pentru a-şi vizita prietena din copilărie, pe Voichiţa (Cosmina Stratan). Cele două erau prietene apropiate, însă în prezent Voichiţa s-a alăturat unei comunităţi religioase cu o atitudine severă asupra a ceea ce este considerat drept păcat.

Alte articole

Maurice Munteanu, arsenal de jigniri și critici la adresa Danei Budeanu: „Creatură pocită, nefericită, sinistră și dezgustătoare. O râmă cu rimel și rochii mini de pițipoancă refuzată la export”

Theo Rose, reacţie virală despre criticile legate de aspectul său fizic. „Pe mine mă interesează să cânt şi să nu fiu proastă” VIDEO

Mai departe, Alina se trezeşte într-o luptă a voinţelor cu un preot carismatic şi un grup de măicuţe devotate, însă Mungiu susţine că scopul acestui film nu este de a lovi în formele instituţionalizate ale religiei. El explică faptul că a fost mai interesat de influenţa uneori subtilă a forţelor care le-au adus pe personaje în pragul crizei prezentate în film.

La două decenii după căderea comunismului, Mungiu prezintă o Românie care încă nu dispune de un set de instituţii sociale puternice. Poliţia, autorităţile guvernamentale, medicii şi clerul din România sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. „Toate filmele pe care le fac sunt în cele din urmă despre societate, sau despre felul în care societatea poate influenţa alegerile personajelor principale”, susţine Mungiu.

Cele două personaje principale ale filmului au crescut în orfelinatele lui Ceauşescu, iar acest film spune şi o poveste despre abandon şi regăsire. „Oamenii care sunt cu adevărat responsabili pentru ceea ce se întâmplă în viaţa acestor două fete nu apar în film. Ele sunt rezultatul unui tip de educaţie ce a început încă de la vârsta de 2 – 3 ani. În ziua în care au ieşit din orfelinat, ele dispuneau de un număr foarte redus de alegeri pe care puteau să le facă. Filmul nu încearcă să găsească vinovaţi printre personajele sale”, a mai adăugat el.

„O serie de lucruri se întâmplă în faţa spectatorilor, iar spectatorii sunt cei care decid care dintre acestea sunt cu adevărat importante. Pentru mine, în cele din urmă, tot ce contează este respectul pentru spectatori”, a mai susţinut regizorul român.