În timpul acelei Olimpiade, au fost multe episoade de umilinţă extremă pentru participanţii mai „exotici”, veniţi pentru prima oară la competiţie.

Una dintre aceste situaţii a fost  proba de alergare. Concurenţii s-au aliniat pe culoarele lor, aşteptând să ia startul. Când au auzit pistolul,  unii dintre alergători s-au speriat atât de tare, încât au rămas înţepeniţi, neştiind ce se întâmplă. Alţii s-au trântit la pământ, pe pistă. Până să se dezmeticească, albii le-o luaseră cu mult înainte, îndreptându-se către linia de sosire. În tribune, albii se distrau copios pe seama ignoranţei „sălbaticilor” derutaţi, pe care îi huiduiau cu gura plină, muşcând din sandvişurile lor uriaşe, descrie Daily Mail.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Bianca, o tânără de 20 de ani, este disperată că nu își ...

ȘOCANT. O tânără, la un pas de moarte după ce a băut cafea ...

Farsele au continuat şi în alte zone ale stadionului olimpic, iar prestaţiile participanţilor au fost vădit disproporţionate, mai ales în rândul atleţilor. „Sălbaticii” se uitau întrebători la suliţe, discuri şi la obstacolele din cursa de viteză. Au avut, bineînţeles, prestaţii mult inferioare atleţilor albi la cea de-a treia Olimpiadă modernă desfăşurată la St Louis, în Missouri.

„Sălbaticii” invitaţi să participe la acea olimpiadă erau americani, dar şi membri ai unor triburi etnice de pe alte continente, ca Africa, America de Sud, Asia şi chiar din nordul Japoniei. În actele olimpiadei, americanii albi îi descriau în fel şi chip, cât mai umilitor cu putinţă, într-o adevărată experienţă rasială. De pidă, un pigmeu cu dinţii ascuţiţi a fost descris în actele oficiale ale Olimpiadei ce fiind un „canibal”, fapt ce demonstrează încă o dată că sportivii „alogeni” fuseseră recrutaţi pentru acele jocuri olimpice în cadrul unei experienţe rasiste şocante, ce viza să demonstreze calităţile atletice superioare ale albilor americani „civilizaţi”, în defavoarea netă a celor naturale ale atleţilor de alte rase, dezvăluie Daily Mail.

Zilele Antropologiei

Mai mult, directorul olimpiadei de atunci, James Sullivan, a organizat o întrecere de două zile între membrii tribali, ca „preludiu” la Jocurile Olimpice propriu-zise. Cinismul lui a mers atât de departe, încât a numit experimentul „Zilele Antropologiei”, invitând ca asistenţi cercetători eminenţi din lumea ştiinţifică, care să studieze „cobaii” şi să îi compare cu atleţii musculoşi, bine hrăniţi şi întreţinuţi din rândul sportivilor americani albi.

Însă în faţa curioşilor care s-au înghesuit atunci să vadă spectacolul grotesc al selecţiei „naturale”, experimentul a trecut sub numele de „Olimpiada Sălbaticilor” şi, în mod evident, prestaţia albilor a fost net superioară, aşa cum se dorea de fapt. iniţiativa l-ar fi ofensat şi pe fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, Pierre de Coubertin, care ca majoritatea atleţilor de renume din Europa nu a asistat la JO de la Saint-Louis, pentru că voiajul era obositor, dar s-a înfuriat când a auzit de „eseul antropologic” al lui Sullivan.

ADN-ul „fugi repede”

Despre acel oribil, inechitabil şi umilitor experiment s-a mai vorbit rareori. Părea şters din memoria JO, până când medalia de aur obţinută de atletul Michael Johnson, un american de culoare, la cursa de 200 m, a reaprins controversata teorie genetică aşa-numită a „ADN-ului fugi repede”, care se referea la faptul că alergătorii de culoare ar avea un avantaj biologic faţă de cei albi sau de alte rase, dat tocmai de această genă a „superiorităţii sportive”.

Johnson însuşi era de acord cu această teorie, spunând că probele existenţei ei sunt de nezdruncinat şi că „ADN-ul fugi repede” se trăgea din epoca sclavagistă, când numai cei puternici reuşeau să reziste călătoriilor între Africa şi Caraibe, iar marii cultivatori foloseau cei mai zdraveni sclavi de culoare pentru munca pe plantaţie.

Teoria frământă şi astăzi, specialiştii încercând să înţeleagă superioritatea atleţilor de culoare care, în urmă cu 108 ani, demostraseră contrariul, adică inferioritatea faţă de adversarii lor albi. Chiar şi la unele probe, cum ar fi, de pildă, aruncarea suliţei sau tragerile cu arcul cu săgeţi, unde era de aşteptat ca „sălbaticii” să le fie superiori albilor, acestea fiind armele lor tradiţionale, aceştia au eşuat lamentabil.

Experienţa de la St Louis, din 1904, a rămas însă în dezbatere. Timp de aproape o jumătate de secol după aceea, olimpiadele nu au făcut altceva decât să întărească „doctrina” superiorităţii albilor şi să nege „capacitatea naturală a atletismului” ce ar fi avut-o în gene sportivii de culoare. Doctrina albilor s-a manifestat periculos atât în Europa, cât şi în SUA, odată cu ascensiunea nazismului şi, de partea cealaltă a Atlanticului, a Ku Klux Klan-ului.

Mai târziu, în 1943, după 7 ani de când atletul american de culoare Jesse Owens câştigase patru medalii de aur sub privirile mirate ale lui Hitler, la JO de la Berlin, o enciclopedie sportivă suedeză declara fără niciun echivoc faptul că „nu se pot face vedete sportive din negrii africani”.

Dar statisticile au oferit, până la urmă, proba cocludentă: legende de culoare ale sportului, cum ar fi campionii la proba de 100 m, Bob Hayes şi Carl Lewis, începuseră să domine evenimentele sportive, fără a mai vorbi despre vedetele de culoare din box, baschet, fotbal sau fotbal internaţional – sporturi în care viteza, agilitatea şi forţa sunt cruciale pentru performanţa maximă.

În final, albii au fost cei nevoiţi „să se predea”, acceptând adevărul de netăgăduit privind capacităţile fizice ale rivalilor lor de culoare. Iar istoria „genei sportive superioare” continuă şi este tot mai mult confirmată de rezultatele obţinute în multe dintre întrecerile sportive de astăzi.