El va fi evocat în cursul unei manifestări ce se va desfăşura joi, 18 aprilie, la ora 14.30, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, la invitaţia Rectorului acestei Universităţi şi a ICOMOS România, în prezenţa autorităţilor de specialitate din domeniul educaţiei, învăţământului superior, culturii şi patrimoniului şi a conducătorilor instituţiilor şcolare, liceale şi universitare – monumente istorice – din Bucureşti.

Dat find că în municipiul Bucureşti există 45 de monumente istorice afectate educaţiei, la această manifestare vor fi invitaţi administratori acestor clădiri, adică rectori, decani, directori de licee sau şcoli generale, directori de biblioteci, împreună cu Ministrul Educaţiei Naţionale, Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior şi Cercetare, Ministrul Culturii.

Alte Articole

Dana Nălbaru este bucuroasă că a făcut asta cu mâna ei: ...

Rotunda, patratoasa, triunghiulara? Ce spune forma unghiilor ...

Dieta indiană. Cel mai bun plan de dietă pentru pierderea în ...

În cursul manifestării se va decerna diploma de onoare a ICOMOS d-lui prof.dr.arh. Aurelian Trişcu, în semn de recunoaştere a contribuţiei sale atât ca profesor cât şi ca arhitect la educarea tinerelor generaţii în spiritul interesului şi grijii pentru patrimoniul construit. După o scurtă prezentare a patrimoniului educaţiei din România şi intervenţii ale câtorva dintre cei invitaţi, manifestarea se va încheia cu semnarea unei Declaraţii subliniind importanţa relaţiei dintre Patrimoniu şi Educaţie şi angajamentul semnatarilor în promovarea patrimoniului cultural în cadrul activităţilor educaţionale.

În România sunt clasate un număr de 605 şcoli, licee, colegii, facultăţi şi sedii de universităţi ori biblioteci ca monumente istorice. Aproape jumătate din aceste monumente sunt şcoli primare-gimnaziale, 25% o reprezintă liceele şi colegiile naţionale şi cca. 10% sunt spaţii universitare. Repartiţia geografică a monumentelor istorice „ale educaţiei” acoperă, cu două excepţii (Ilfov şi Vălcea) întreg teritoriul ţării, cele mai bogate în această categorie patrimonială fiind mun. Bucureşti, cu 45 monumente istorice, judeţele Iaşi şi Cluj cu 43 şi respectiv 32. Braşovul cu Şcheii deţin prin Şcoala românească de la Sf. Nicolae construcţia şcolară cea mai veche din România, datând din 1495. Monumentele educaţiei sunt în bună măsură bunuri publice administrate de consiliile locale, ori de universităţi, dar sunt şi cazuri de excepţionale bunuri de patrimoniu aparţinând cultelor (Biblioteca Teleki din Târgu Mureş, Batthyaneum din Alba Iulia ori evocata mai sus Şcoală din Şcheii Braşovului).

Tipologia arhitecturală cea mai bine reprezentată în lista monumentelor istorice alocate educaţiei este şcoala primară de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, cunoscută drept „şcoala Spiru Haret”. În judeţe precum Bacău, Dâmboviţa, Giurgiu şi Teleorman şcolile de acest tip, între 15 şi 25 pe fiecare judeţ, dau peste trei sferturi din numărul monumentelor istorice ale educaţiei. În Transilvania şcolile clasate monument istoric sub titulatura „vechea şcoală românească” ori „prima şcoală românească” vorbesc cu precădere de strădaniile intelectualităţii ardelene pentru păstrărea limbii şi identităţii naţionale.

În Bucureşti nu există universitate importantă care să nu aibă măcar o clădire monument istoric. Nu este intâmplător că Universitatea Bucureşti administrează 3 clădiri monument istoric, şi nici că Universitatea de Arhitectură şi Urbanism care poartă numele fondatorului şcolii naţionale de arhitectură, Ion Mincu – locul în care marcăm în acest an Ziua Mondială a Monumentelor – se găseşte într-un monument istoric. Şcoala centrală de fete ori Şcoala generală 11 Ion Heliade Rădulescu din Bucureşti sunt manifeste ale arhitecturii naţionale, chiar dacă sunt semnate una de un arhitect român, cealaltă de un italian. Liceele monumente istorice din Bucureşti, Ghe. Lazăr, D.Cantemir, M. Basarab, ori Ghe. Şincai marchează ca repere constructive, dar şi prin personalităţile pe care le-au format, toposul capitalei. Este simbolic şi relevant faptul că într-o anumită perioadă a dezvoltării României şi a Bucureştiului pentru textura urbană creată la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX construcţiile învăţământului, spaţiile universitare ori colegiile naţionale erau deseori reperele constructive ce dominau sau susţineau fundamental compoziţia urbană. Cu atât mai semnificativ şi angajant este faptul istoric al păstoririi educaţiei şi a patrimoniului, la momentul naşterii lor ca proiect politic al Statului Român, de personalitatea şi acţiunea lui Spiru Haret.

Prin remanenţa misiunii lor şi permanenţa lor fizică, clădirile şcolilor, liceelor şi facultăţilor, ale bibliotecilor, clădirile şcolii – vorbind generic – sunt deseori şcoli-monumente şi totodată monumente ale şcolii. Această dualitate ne îndeamnă să reflectăm asupra relevanţei pentru societatea românească de astăzi a relaţiei biunivoce dintre termenii temei de anul acesta a Zilei Mondiale a Monumentelor. Patrimoniul Educaţiei nu-şi poate găsi semnificaţia profundă a celebrării sale decât în raport cu educaţia patrimoniului.