Jurnalista Carmen Moise, diagnosticată cu COVID-19 chiar înainte de a naşte: „Am primit cea mai frumoasă lecţie de omenie”

”Astăzi ar fi putut fi o altă zi în care mergeam la control ori să mai cumpăr ceva pentru bebeluşi. Dar „viaţa e un şir lung de surprize şi de improvizaţii, iubita mea” – mi-a spus o asistentă camuflată toată în costumul alb, în timp ce tăia dintr-o bucată de furtun de perfuzor care să ţină loc de pai şi să mă ajute să beau mai uşor din sticla cu apă.

Acum fix o săptămână plecam la spital să fac un test Covid. Aşa, mai mult ca să-mi scot şi asta din minte. Şi dacă tot ajung pană acolo, să pun şi o perfuzie – mi-a spus medicul. În câteva ore, totul era dat peste cap. Tot! Şi începea ceea ce azi pot numi filmul “Şi eu am născut în pandemie”.Filmul meu!

Miercuri, am făcut testul, joi dimineaţă am aflat că sunt pozitivă şi am fost transferată de urgenţă la Maternitatea Bucur, iar la ora 11.52 venea pe lume Vlad. 2000 de grame. Un minut mai târziu, Ela. 1,120 g. I-am auzit plângând pe amândoi. Puternic, si cu un fel de ecou. Aşa mi s-a părut mie”, a scris vineri pe Facebook jurnalista, care spune că deşi gemenii ei s-au născut în urmă cu o săptămână, i-a văzut doar în fotografii.

Carmen Moise relatează că din camera de spital se vede pe fereastră un colţ de cer şi ultimul etaj al fostei fabrici Pionierul, dar şi că spitalul, de care s-a temut ca fiind ultima redută în bătălia cu pandemia, a fost, de fapt, salvarea sa şi a copiilor săi.

”Maternitatea Bucur este ultima insulă de supravieţuire, nu ultima redută. Au găsit oamenii ăştia de aici forţa de a face zid în faţa Covid cu o empatie şi o bunătate cum n-am crezut că mai există în România. Să ştiţi că aici se zâmbeşte mult în spatele costumelor, aici se şi plânge.

Se strâng mâini înfăşurate în 3 straturi de mănuşi, iar pe holuri, când vine aşa ca un zgomot ca de crinoline, de la costumele albe, ştii că e doamna cu tratamentul. „Te pupă mama. Vă iubesc” – asta se aude tot timpul. Apoi se mai închide o uşă. Şi se mai deschide alta.

Probabil că trebuia să ajung la Bucur ca să primesc, aşa, cea mai frumoasă lecţie de omenie a acestei pandemii”, afirmă ea, adăugând că dincolo de ziduri, sunt cei mai frumoşi oameni pe care i-a cunoscut , chiar dacă nu le-a văzut chipul.

Ea relatează şi despre reacţia unei asistente care i-a spus cu voce tremurată: „Să ştiţi că am plâns când am citit ce aţi scris despre noi. Vă rog eu mult să mai scrieţi”.