La mulţi ani, domnilor Preşedinţi!

Bănuiesc că şi ei, precum fiecare dintre noi, în ceasurile astea aniversare îşi fac un minim bilanţ. Cine sunt, unde au ajuns, cum au ajuns şi, poate - mai ales ei, încotro vor să se ducă şi împreună cu cine. Aş fi foarte curios ce gândesc aceşti oameni când sunt singuri în faţa oglinzii. Ce o fi în sufletul lor, cu adevărat? Or să dea interviuri întreaga viaţă, dar, aşa cum se întâmplă tuturor, gândurile astea le vor rămâne doar lor.

Eu am să vă împărtăşesc cîteva experienţe personale, nerelevante pentru întreaga lor personalitate, dar care mă ajută să-i desluşesc în acţiunile lor.

Pe Victor Ponta l-am întâlnit ca şef al corpului de control al primului-ministru Adrian Năstase. La un moment dat, PSD-ul a făcut o mare şedinţă la Snagov. Sala era închisă presei. Pe rând, Claudiu Lucaci, purtător de cuvânt al guvernului, Remus Truică, şeful de cabinet al premierului şi Victor Ponta au fost făcuţi, în acea sală, membri PSD. Au ieşit unul câte unul, în faţa presei. Foarte tineri, apropiaţi jurnaliştilor, erau zâmbitori, dar şi uşor jenaţi de ce li se întâmpla. „Şi pe tine te-au făcut?”, se întrebau unul pe altul.

Nu ştiu dacă era dorinţa lui Adrian Năstase să-şi aducă oamenii de încredere şi în structurile partidului sau asta şi-au dorit ei. Victor Ponta avea să ajungă şef al tineretului PSD, iar apoi în Parlament. Ne-am certat de nenumărate ori de atunci şi ce m-a surprins e că n-a uitat interviurile contondente peste care eu trecusem de ani de zile.

Anul acesta în ianuarie, m-a surprins din nou când, în timpul unui interviu, n-a răspuns la niciunul din stimulii obişnuiţi. Calm şi calculat, n-a mai intrat în nicio încăierare de televizor, despre care credeam, la un moment dat, că-i face plăcere. O fi fost apropierea celor 40 de ani. Sau a funcţiei de premier.

Crin Antonescu ne-a dat la un moment dat un interviu la RealitateaFM, mie şi lui Carmen Constantin. Am făcut politică mult, iar la sfârşit l-am întrebat dacă se căsătoreşte. Ne-a spus da. Era ultima întrebare din interviu şi prima dată când aceasta i se adresa în mod public. S-a ridicat şi a comentat cu umor: „ am vorbit degeaba o oră întreagă. Asta e tot ce rămâne din interviu.”

Am fost prezent apoi la unul din mitingurile sale electorale, cel de la Braşov. Sala Sporturilor era ticsită, aer aproape deloc, căldură insuportabilă. I-a trezit pe toţi din amorţire vorbind despre revoluţia bunului-simţ. Cuvintele sale au redus la tăcere şi apoi au înflăcărat publicul. Iar mie mi s-a pus un nod în gât. Îi în ziua aceea i-am fost suporter, iar nu ziarist.

M-a sunat într-o noapte să mă felicite pentru un interviu cu Traian Băsescu - tocmai cu Traian Băsescu! N-o făcuse nimeni. „Un interviu normal, într-o ţară normală, domnule Striblea.”  Într-alta, ne-am certat când  nu am fost de acord c-a vorbit despre Emil Boc la sala de sport.  Şi de cele mai multe ori, cred că în balanţa discuţiilor noastre cel mai mult au vorbit sentimentele, fie ele bune ori rele.

Pe Mihai Răzvan Ungureanu îl cunosc cel mai puţin. L-am întâlnit în 2001, cred, ca emisar al Pactului de Stabilitate şi stea în plină ascensiunea a diplomaţiei româneşti. Am vorbit îndelung de misiunea sa, iar interviul se mai găseşte în arhivele Opiniei Studenţeşti de la Iaşi. Aş îndrăzni să spun că e neschimbat. De la discursul său cizelat, parcă mereu adresându-se unui electorat universitar, până la frizură şi ochelari.

„Pactul de stabilitate e un pom din care noi trebuie doar să culegem fructele, domnule Striblea.” M-a condus până la uşa ministerului, neobişnuit pentru un aşa demnitar şi ziaristul care eram eu atunci. L-am întâlnit ani mai târziu în aeroport, aşteptându-şi familia.  Era deja la SIE, iar în preajmă-i îi stăteau un şofer şi un aghiotant. “Veniţi la mine să bem o cafea. Fac o cafea foarte bună.” N-am apucat.

Mi-a rămas în minte seara desemnării ca premier. Şi-a încheiat discursul, iar preşedintele l-a invitat din mers, în afara sălii de conferinţe. A rămas un pic în urmă, iar pentru o fracţiune de secundă s-a văzut încordarea picioarelor, care caută să prindă pasul lui Traian Băsescu. Nu prea mult, însă astfel încât, păşind în doi, premierul e alături de preşedintele său, dar cu un centimetru mai în spate. Imagine cuplului politic perfect. Intuiţie sau calcul? Nu ştiu, dar Mihai Răzvan Ungureanu ştia atunci că, dacă păşeşte corect, la un moment dat el va fi primul.

Mici frânturi din viaţa de jurnalist. Ele se adaugă multor altora într-un tablou incomplet şi subiectiv. Cel mai bun portret şi-l pot face doar ei. Iar cel adevărat nu-l vom şti niciodată.

Toţi trei se află în momente critice ale carierei lor politice şi  înainte unei noi bătălii pentru putere. Nu ştiu cine va fi succesorul. Important e, însă, ca în faţa oglinzii  să-şi spună adevărul. Nu e important doar pentru ei, ci esenţial pentru noi, căci unul din trei ne va influenţa viaţa ani la rând.