Locul doi nu contează

Pe scurt, în toamnă, cel care ia cele mai multe voturi într-o circumscripţie, merge în Parlament. Ceea ce ar putea duce, teoretic, la situaţii hilare. Ca un candidat câştigător într-o circumscripţie, cu, să zicem, 20.000 de voturi, să se aleagă, în timp ce un altul, care a luat în altă circumscripţie 30.000 de sufragii, să stea acasă, pentru că s-a clasat al doilea. Cu alte cuvinte, 20.000 de moldoveni s-ar putea trezi că sunt mai importanţi pentru ţară decât 30.000 de ardeleni. Sau invers. Tot teoretic, e posibil să ajungă în Lagislativ un partid care, per total, a obţinut mai puţine voturi decât un altul care n-a avut niciun câştigător de circumscripţie. O variantă mai probabilă e aceea în care vom avea câte un deputat/senator de la vreo formaţiune minoră, care, nu-i aşa, se va numi că este partid parlamentar şi va avea dreptul la finanţare din buzunarele noastre.

Argumentul cel mai puternic al opozanţilor noii legi este că foarte mulţi români nu vor fi reprezentaţi în noul Parlament, voturile lor, date celor care se vor clasa pe locul doi, fiind, practic, pierdute si irelevante pentru componenţa legislativului. De exemplu, să presupunem că într-o circumscripţie, cel de pe primul loc a fost ales de 35% dintre electori. El va avea maşină cu şofer, secretară şi acces la bucate ieftine, iar restul de 75% dintre cetăţenii cu simţ civic, care au preferat alţi candidaţi, vor fluiera a pagubă. Astfel, e posibil ca în Parlament să se audă vocile a doar 35% dintre români. Restul fiind cei care au votat cu perdanţii fiecărei circumscripţii. Pricipial sună rău. Dar mă întreb şi eu cam când s-a auzit vocea românilor în straturile superioare ale puterii, indiferent de modul în care şi-au trimis aleşii acolo?

La prima vedere pare o problemă de democraţie şi reprezentativitate. Sau, mai bine spus, de lipsă a lor. În afară de faptul că n-am auzit pe nimeni căinând Marea Britanie de atare suferinţă (ea având de mult acest sistem electoral), nici nu cred că ăsta e cel mai mare pericol cu care ne-am putea confrunta pe viitor. Am văzut că, la noi, puterea tinde să devină discreţionară în mâinile majorităţii. Am văzut ce-a făcut 4 ani un guvern a cărui majoritate parlamentară a fost înjghebată şi menţinută cu mână forte de un preşedinte autoritar. Ce se va întâmpla când executivul va avea nu 55% susţinere în Parlament, ci 75%?

Dar să revin la reprezentativitate. Mă gândesc la alegerile prezidenţiale de acum 3 ani. Traian Băsescu a câştigat cu puţin peste 50%. Ne facem că nu ştim că asta a însemnat cam un sfert din cei cu drept de vot, şi tragem concluzia că 50% dintre români nu sunt reprezentaţi de ocupantul celei mai înalte funcţii în stat.    
Sau să luăm cazul unui primar. În sistemul de până acum, a ajuns la pâine şi cuţit pentru că a luat cel puţin 50% în al doilea tur de scrutin. Toate voturile date contracandidatului său, s-au “pierdut”. Mai mult, au devenit inutile şi toate alegerile celor prezenţi la primul tur, care au votat cu altcineva, şi care n-au venit la al doilea, pentru a susţine vreunul din cei rămaşi în cursă.

Eu cred că este doar o etapă, justificată, pe undeva, de situaţia actuală şi de întârzierea insuportabilă a maturizării clasei politice româneşti. Poate e timpul să forţăm puţin profesionalizarea ei. Ca în sport, acolo unde locul doi rareori contează. Poate că e timpul să scăpăm de tot felul de partiduleţe care trăiesc doar prin liderii lor, poate e timpul să împiedicăm formarea unei mase de manevră folosită de fiecare dată pentru formarea unei majorităţi, poate e timpul pentru despărţirea apelor şi supravieţuirea a doar două-trei partide care să poată da guverne stabile şi nu unele menţinute în viaţă prin mită şi/sau şantaj.

www.raduherjeu.ro