Mărturii din atacul cu rachete balistice iraniene:”Nu doresc nimănui să simtă o asemenea frică. Nimeni nu merită aşa ceva”

„Mi-am luat arma, am lăsat capul în jos şi am încercat să îmi imaginez o scenă în care aş fi fericit – le cântam fiicelor mele. Apoi am aşteptat şi am sperat că orice ar fi urmat să se întâmple, să se întâmple repede. Eram 100% pregătit să mor”, spune sergentul american Akeem Ferguson. El a supravieţuit, împreună cu alţi soldaţi americani şi civili de la baza al-Assad din Irak, după un atac cu rachete balistice a fost lansat de Iran în dimineaţa zilei de 8 ianuarie. Acesta a fost cel mai mare atac asupra unei baza care găzduia soldaţi americani din ultimele decenii. Se consideră un miracol faptul că nu au existat victime.

De altfel baza era vulnerabilă în faţa unui astfel de atac. Din fericire, personalul a primit o avertizare de atac cu rachete cu câteva ore înainte ca el să se petrească, ceea ce le-a permis să îşi găsească adăpost. Nu au avut, însă, la dispoziţie niciun fel de capacitate de a reacţiona la atac. Un crater lăsat în urma de una dintre rachetă are nu mai puţin de doi metri adâncime şi în jur de 3 metri în diametru. Un exemplar parţial ars din „Frumoasa şi Bestia” zace pe marginea craterului.

Militarii americani s-au refugiat în structurile piramidale abandonate din jurul bazei, buncăre construite de pe vremea când Saddam Hussein conducea Irakul. Zidurile au fost construite cu decenii în urmă, în ideea de a opri rachetele iraniene, din timpul războiului sângeros dintre Iran şi Irak (1980-1988). Soldaţii spun că nu erau foarte convinşi de faptul că aceste structuri vor rezista loviturilor. Erau însă ceva mai rezistente decât cele construite de armata americană, construite, în general, pentru a rezista unor lovituri mult mai puţin puternice. Astfel de rachete uşoare şi mortar erau folosite de ISIS, jihadişti şi trupe paramilitare şiite din Irak. Rachetele balistice iraniene au o rază de acţiune mult mai mare şi o capacitate de distrugere net superioară – sunt estimate la o jumătate de tonă fiecare.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Staci Coleman, locotenent-colonel american, a fost una dintre militarii americani care au coborât în buncăre. După o oră şi jumătate în buncăr, începuse să aibă dubii asupra deciziei de a se refugia acolo. „La vreo câteva minute după ce mi-am pus problema asta, totul a început să se mişte şi am auzit impactul rachetelor. S-a putut simţi impactul rachetei, ştiam că sunt aproape”, a mai spus Coleman care a adăugat că uşile păreau că se întind ca nişte valuri cu fiecare lovitură de rachetă.

Între timp, Ferguson se afla ascuns între bucăţi de beton, fortificate cu ajutorul unor saci de nisip. A privit atacul prin nişte crăpături din pereţi. Înaintea fiecărei explozii asurzitoare se putea vedea o lumină puternică. „Nu ştiam când se vor opri”, spune Ferguson care adaugă că în momentul în care prima serie de lovituri s-a oprit, mai mulţi militari au ieşit pentru a vedea dacă există victime.

Când a doua serie de lovituri a început, unii dintre ei au rămas prinşi fără adăpost. „Nu doresc nimănui să simtă o asemenea frică. Nimeni în această lume nu merită aşa ceva”, a mai spus soldatul.

Citeşte şi: Atac cu rachetă la o bază militară: 18 soldaţi şi mai mulţi civili au fost răniţi