Misterele de sub pavajul Bucureştilor: Băile valahe

Iorga însuşi îl citează pe francezul călător care adună în trei cărţi paginile lui de memorii valahe. Din cea de a treia, „Le Keroutza” (Căruţa), publicată la Paris, în 1846, în două volume, cităm şi noi.

„La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş. I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”.
Deşi sunt destule ruine ale unor băi romane pe teritoriul fostei provincii imperiale Dacia, băile valahe nu aduc aproape deloc cu acestea. Împrumută, mai degrabă, din atmosfera lascivă a băilor turceşti şi probabil că numai nevoia boierului muntean de a fi altfel decât turcul a făcut ca în oraş să existe şi băi turceşti, şi băi… valahe, unde trudeau „băieşi şi băieşiţe” din popor. Să mergem mai departe pe firul cărţii lui Bellanger, descoperind împreună universul umed şi lasciv de sub podelele Lipscanilor.

Citește mai departe pe ANTENA SATELOR

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată