Nea Nelu, „nebunul lui Dumnezeu” din munţii Ţibleş, a primit daruri de la oameni de bine: „Când te uiți la cer și ți se umple sufletul”

Ioan Mich, alias Nea Nelu, poetul care trăiește în pustietate în Munții Țibleș, a fost vizitat de oameni de bine înainte de Sărbători.

Într-o lume plină de răutate și oameni prefăcuți, sălbăticia munților poate fi un medicament extraordinar care te ține cu sufletul curat și inima pură.

Destui își doresc să petreacă nopți și zile prin înălțimile munților, măcar o dată în an. Însă unii aleg să-și petreacă întreaga viață în pustietate și să fie mai aproape de Dumnezeu.

Un astfel de caz este reprezentat de Ioan Mich, „nebunul lui Dumnezeu”,  un om care trăiește izolat în Munții Țibleșului și care astăzi a primit o vizită necesară înainte de Crăciun. Şi în acest an, un grup de oameni de bine s-au mobilizat și i-au urcat alimente în munte, pentru ca nea Nelu să poată trece peste iarna cea grea a Țibleșului.

Pensii 2024. Ministrul Muncii, detalii despre taloanele de pensii cu majorări: fie că sunt taloane roşii, fie că sunt mov, vin mai mulţi bani

Despre nea Nelu am mai scris, numindu-l „poet al muntelui”. La fel și despre acțiunea civică ajunsă astăzi la o nouă ediție.

Într-un reportaj de excepție, realizat Formula-as.ro, nea Nelu a mărturisit elemente din viața lui, demnă de film.

„Mich, numele meu de familie, e o prescurtare de la Michael și se citește Mih. Tata, neamț din Maramureș, a făcut armata lângă Bacău. Acolo a întâlnit-o pe mama, acolo m-am născut și eu. El, muncitor în uzină, ea, casnică. Săraci lipiți. Iar eu, unul dintre cei 6 copii ai lor, sunt cel mai prost și mai nebun om din univers. Iartă-mă că mă laud, dar trebui să știi cu cine vorbești. Cum am ajuns așa?! N-am ajuns așa. Așa m-am născut! De mic, de când am început să conștientizez lumea, am simțit asta. Tot ce a urmat a fost doar ce trebuia să se întâmple… Că sunt aici, și tu te miri acum, «oare cum trăiește omul ăsta așa?», tot din copilărie mi se trage.

Povestea unuia dintre ultimii ciobani care mai fac cojoace: „Și mama când m-a făcut, m-o născut acolo, în piei”

Nu știu cum să-ți explic, ca să înțelegi mai bine… Știi, dorul ăla din tine, ca o tânjire, că undeva trebuie să fie mai mult? Când te uiți la cer și ți se umple sufletul de ceva și nu știi exact de ce anume? Ca o dragoste, așa…? Eeh, așa am fost eu. De la 3 ani, de când am ridicat ochii la cer și am simțit cum mi se umplu de soare și, pe urmă, noaptea, când rămâ­neam cu privirea-n sus, ore în șir, ca să văd stelele și constelațiile, am simțit că trebuie să înțeleg de ce sunt aici, pe pământ, și unde ne ducem. Viața, așa cum e făcută ea jos, te constrânge să gândești după regu­lile ei, nu te lasă să stai prea mult cu ochii-n cer. Crede-mă, am trăit viața aia cu toate ale ei și mereu, mereu, mereu, am avut în mine, în suflet, înțelegi?, în suflet!, senti­mentul ăsta ca un strigăt, înțelegi?, ca un strigăt!, că nu despre asta e vorba…”, a povestit el pentru emaramures.ro