„Furtunile solare sunt concentrații uimitoare de plasmă din corona solară foarte fierbinte, care pot fi văzute ca structuri roz în timpul eclipselor totale de Soare”, a declarat Nicolas Labrosse, cercetător la Universitatea din Glasgow, potrivit publika.md.

Ce provoacă o furtună solară?

Alte Articole

Imunitatea la infecţia cu SARS-CoV-2 poate dura cel puţin şase ...

WhatsApp amână implementarea noilor politici de confidenţialitate

Microsoft și Oracle lucrează la un pașaport digital de vaccinare ...

Soarele este o stea, o masă de hidrogen electrificat. În timp ce acest fluid se mişcă, energia se acumulează în câmpul său magnetic complex. Această energie magnetică este eliberată prin intermediul exploziilor solare şi a erupţiilor vaste de materiale şi câmpuri magnetice, fenomen cunoscut şi cu denumirea de ejecţii de masă coronară.

Citeşte şi Atmosfera Terrei se întinde cu mult dincolo de orbita Lunii

Prima furtună solară a fost observată pentru prima oară în anul 1868, atunci când Soarele a oferit un adevărat spectacol cu gaze care s-au revărsat pe Pământ. De atunci, observațiile astronomilor ne-au făcut să le imaginăm ca furtuni uriașe, verticale, care se întâlnesc cu plasma. Aceste furtuni au fost descrise ca fiind suficient de mari și puternice, încât ar putea înghiți Pământul.

Furtunile solare nu seamănă cu cele pe care le vezi în poze

Cercetătorii au reușit în urmă cu câțiva ani să surprindă o furtună solară cu ajutorul Observatorului Solar Dynamic al NASA. Astfel, au ajuns la concluzia că furtunile din spațiu sunt asemănătoare cu cele de pe Pământ. Însă, realitatea este cu totul alta.

În acest sens o echipă de cercetători au realizat un studiu în cadrul căruia a creat o hartă 3D a acestor furtuni, pentru a vedea cum se combină câmpurile magnetice și diferențele în presiunea gazului pentru a canaliza plasma în aceste fluxuri supraîncălzite.

Astfel, aceștia au descoperit că furtunile sau tornadele solare sunt, de fapt, orizontale. Acestea conțin noduri de gaze care se deplasează la o viteză de aproximativ 65 kilometri pe secundă de-a lungul unei linii magnetice, lungi de 80.000 e kilometri, care rulează aproape vertical cu suprafața.