Povestea Mărţişorului. De la moneda de argint legată la mână cu fir răsucit la pandantivul atârnat de gât ori un simbol virtual

Copiilor li se lega o monedă de argint la mână cu un fir răsucit de lână sau de bumbac alb şi roşu ca să fie feriţi de boală, pe care aceştia îl legau după 12 zile în pom ca să fie pomul roditor. Vitelor li se agăţa fir roşu cu alb ca să fie sănătoase şi la fel, bune de rod, potrivit cercetătorilor de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. 

Preluat de lumea urbană şi devenit modă, firul de bumbac, uneori fir de argint sau de aur, este purtat drept colier şi podoabă, ţinut la piept, primit ca suvenir şi, mai nou, drept cadou.

O altă variantă de mărţişor autentic presupunea ca şnurul bicolor să fie decorat la capete cu câte un ciucur: unul alb, sub forma unei reprezentări antropomorfe masculine, şi unul roşu, sub forma unei siluete feminine. Unirea masculinului, prin intermediul şnurului, cu femininul reprezintă în context reconcilierea principiilor contrare la nivel teluric şi cosmic, după cum afirma cercetătoarea Sabina Ispas.

În unele sate din Moldova şnurul era confecţionat doar din lână roşie sau neagră, amintind de amuleta folosită împotriva deochiului, destul de răspândită în trecut.

Alte articole

Mărţişor 2025. De ce dau bărbaţii mărţişoare azi. Tradiţii, legende şi supersitiţiii despre sărbătoarea unică a românilor

Analiză Frames: 1 și 8 Martie duc business-ul cu flori din România la un record istoric

În alte localităţi s-a constatat şi existenţa mărţişorului tricolor, în două variante cromatice – roşu, alb şi verde sau roşu, alb şi negru, aşa cum reiese din informaţiile oferite de localnici din satul Hagi-Curda, o localitate cu populaţie preponderent românească, aflată în prezent în Ucraina. Şi moldovenii stabiliţi în nordul Caucazului la mijlocul secolului al XIX-lea au păstrat varianta mărţişorului tricolor, cu firul negru.

„Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel din oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă – atât la oraş, cât şi la sat. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluşi, cărţi de joc, zaruri”, scria Irina Nicolau.

Conform studiilor etnologice, mărţişorul este strâns legat de tradiţiile Anului Nou, sărbătorit în trecut în luna martie, ca formă primitivă de celebrare a Anului Agrar, corelat cu ciclurile vegetative şi astronomice.

La români, mărţişorul, ca obiect simbolic, a fost alăturat Dochiei, personaj mitologic, a cărei zi era sărbătorită la 1 martie.

Cercetătorul Ion Ghinoiu spune despre şnurul de mărţişor că este o funie a timpului, de 365 sau 366 de zile, toarsă de însăşi legendara Dochie, în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic.

O altă poveste legată de Mărţişor spune că Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată frumoasă, pe care un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul său, astfel că lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze fata. Tânărul a învins zmeul în luptă şi a eliberat fata, care s-a urcat înapoi pe Cer în chip de Soare. A venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat veselia, însă nimeni nu şi-a amintit de tânărul luptător care zăcea în palatul zmeului, după luptele grele ce le dusese. Sângele cald al tânărului s-a scurs pe zăpadă, până când el a rămas fără suflare, iar în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei – vestitori ai primăverii.

Potrivit unui mit din Moldova legat de mărţişor, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat că într-o poiană, sub o tufă de porumbari, de sub zăpadă, răsare un ghiocel. Ea s-a hotărât să îl ajute şi a început să dea la o parte zăpada şi să rupă ramurile spinoase. Iarna s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Primăvara a acoperit ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. O picătură de sânge fierbinte a căzut peste floare şi a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă.

Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul României au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul, datând din urmă cu aproximativ 8.000 de ani. Amuletele reprezintă nişte pietricele perforate şi purtate la gât sub formă de coliere. Pietricele amuletelor erau vopsite în alb şi roşu, aranjate alternativ.

Etnologul Irina Nicolau scria în „Cărţişor de mărţişor” că „mărţişorul face parte din calendar. De aici toată complicaţia. Există specialişti care pretind că a existat un calendar vechi care începea primăvara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, adică a şaptea, a opta, a noua şi a zecea socotind din luna martie. (…) Toate începuturile sunt făcute dintr-un timp puternic şi bun”.

Ce e mărţişorul?

Tot Irina Nicolau răspunde. „Mărţişorul este un obiect de recuzită folosit în cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici. Credinţele şi practicile diferă de la o zonă la alta. Zicala câte bordeie, atâtea obiceie exagerează, dar nu foarte mult. Punând claie peste grămadă date etnografice din zone şi epoci diferite, cărţile falsifică”.

„După Revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman. După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera mărţişorului de cooperativă, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit joc şi ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui orice şi a lui oricum. Oamenii se refugiază în afaceri şi joacă. Cândva, credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât”, a notat Irina Nicolau în 1997, în „Mărţişor de cărţişor”.