Marile orașe din România au cunoscut o dezvoltare rapidă, iar zonele periferice au fost ocupate de ansambluri rezidențiale construite în ritm accelerat. Dezvoltatorii promit confort și stil moderm dar ceea ce apare în reclame nu reflectă întotdeauna viața de zi cu zi.
În majoritatea cartierelor noi, blocurile sunt apropiate, iar lumina naturală și spațiile verzi sunt rare. Parcările sunt insuficiente, iar comunitățile gândite să fie funcționale se transformă adesea în simple aglomerări de apartamente. Pe lângă aceste probleme, există și alte aspect care afectează calitatea vieții: dimensiunile locuințelor.
Legea stabilește clar suprafețele minime ale apartamentelor, pentru a asigura condiții decente de locuire și funcționalitate adecvată spațiilor. În acest sens, sunt efinite mai multe tipuri de suprafețe, fiecare cu un rol distinct.
Suprafața locuibilă se referă strict la spațiile destinate vieții de zi cu zi, precum dormitoarele și camerele de zi, adică încăperile în care se desfășoară activitățile principale ale locatarilor.
Suprafața utilă este mai cuprinzătoare și include toate spațiile interioare ale apartamentului: camerele de locuit, bucătăria, băile, holurile, debaralele și alte zone de depozitare. Din această categorie sunt excluse balcoanele și logiile, chiar dacă sunt închise.
Suprafața constrută reprezintă totalitatea suprafeței ocupate de clădire, incluzând pereții exteriori și interiori, și este relevantă din punct de vedere tehnic și urbanistic.
Actul normativ impune și o serie de cerințe funcționale menite să asigure confortul și siguranța locuirii. Astfel, înălțimea minimă a camerelor trebuie să fie de 2,55 metri, pentru a permite o bună aerisire și iluminare.
Coridoarele trebuie să aibă o lățime de cel puțin 1,20 metri, petnru ca circulația să fie facilă. Băile trebuie proiectate astfel încât să fie accesibile și persoanelor cu mobilitate redusă, iar fiecare apartament trebuie să dispună de spații de depozitare de minimum doi metri, pentru a răspunde nevoilor de organizare ale locatarilor.