România de Poveste: Omul Deltei, o specie neocrotită VIDEO

Cei mai mulţi români, când se referă la Delta Dunării au în minte imaginea idilică a unui teritoriu sălbatic, în care se regăsesc multe dintre reperele pierdute ale omului modern. Linişte… natură… bărci pescăreşti şi aşa mai departe.

Pentru protejarea şi conservarea acestui ţinut s-au înfiinţat şi militează mai multe asociaţii şi organizaţii. O sumedenie de acte normative şi legi protejează sturionul, ştiuca, somnul, pelicanii sau egretele. Dar,acolo, trăiesc şi oameni. Iar o incursiune în zonă, iarna, când interesul turistic nu există, arată că pe oamenii Deltei nu îi protejează nimeni. Aceştia îşi duc viaţa izolaţi de ape, ca nişte robinsoni ai Uniunii Europene. Şi ei sunt pe cale de dispariţie iar pentru salvarea “Omului de Deltă” nu s-a făcut absolut nimic.

Deşi, pe hartă, Delta Dunării este parte integrantă a continentului, configuraţia face ca să fie, de fapt, o insulă: nu se poate ajunge decât pe apă. O dată la două zile de la Tulcea vaporul face legătura cu aceste teritorii de peste ape ale României.

Dacă în lunile calde vaporul geme de turişti, la începutul anului, garantat, nu ai de-a face decât cu localnici. Chiar dacă transportul localnicilor este parţial subvenţionat, preţul rămâne mare. Pe lângă preţ, într-o zi vasul se duce, iar abia următoarea se întoarce. Toate acestea accentuează ideea de izolare.

Alte articole

Guvernul Bolojan desființează Comisariatul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”. Acesta va fi ”înghițit” de Garda de Mediu Tulcea

Incendii de amploare în județele Giurgiu, Mehedinți și Tulcea. Pompierii luptă cu flăcările pe cod roșu de caniculă

Prin intermediul vaporului se aduce şi pleacă poşta, se aduc alimente, combustibili, baterii, sicrie sau rochii de nuntă. Lungul drum determină automat o creştere a preţurilor, pentru o populaţie vizibil săracă.

Vasul parcurge distanţa încet, mărind astfel senzaţia de îndepărtare. Deşi lipseşte verdele vegetaţiei, peisajul este mai curat, fără tulburarea pe care o produc în sezon şalupele milionarilor.

Târziu, sosirea la Sulina, obligă involuntar călătorul la o scurtă incursiune în istorie. În urmă cu mai bine de 150 de ani, marile puteri, au înfiinţat la Sulina Comisiunea Europeană a Dunării, o adevărată străbunică a Uniunii Europene. Având ca ţel păzirea gurilor Dunării de tendinţele hegemonice ale Rusiei. Turcia fusese înfrântă iar drumul spre Mediterana era, acum, liber. Locul trebuia păzit… Aşa s-a transformat un sat într-un oraş european, care în anii de glorie era de zece ori mai populat decât acum. Vestigiile acestui efort internaţional de atunci sunt, de exemplu, Canalul în sine, care a fost tăiat, dragat şi amenajat de englezi, sau uzina de apă, construită de Olanda. Statutul de zonă liberă a dinamizat tranzitul şi a făcut numeroase firme să-şi stabilească, aici, filiale. Măcar pentru a se putea realiza toate acestea, aici, a fost, întotdeauna, nevoie de vase.

Chiar şi comuniştii au folosit potenţialul Sulinei. S-au făcut şantierul naval şi fabrica de conserve. Oraşul avea de toate: spital, uzine, blocuri.
Acum, cu toată istoria ei cosmopolită, Sulina este o palidă şi mică replică a ceea ce a fost. Dacă vara faleza sau plaja sunt animate de turişti, acum, este pustiu. Din când în când mai trece câte un vapor. Sărbătorile mai reuşesc să strângă ceva lume.

Dar, iarna, adunările în aer liber durează prea puţin pentru a dezmorţi peisajul. Peste apă, oraşul nu s-a întins decât firav. Când drumul permite, întreprinzători temerari asigură transportul.

Satul Sfiştofca este unul lipovenesc. Asta după biserică, deoarece oamenii sunt prea puţini pentru a clasifica aşezarea după confesiune. Cu doar câteva case locuite ca reper, orientarea este uşoară. Petrică Lebedov are grijă de biserică. El ne spune că satul, odată,mustea de viaţă, chiar şi iarna. Aşa s-ar explica şi biserica semeaţă… Acum, o zi întreagă, abia au putut fi zăriţi doi copii. Drumurile sunt lungi, proaste şi fac legătura între sate fantomatice. Au însă avantajul că nici nu se percepe vreo taxă pentru utilizarea lor. La fel, nici maşinile care se aventurează pe ele, nu sunt în cea mai bună stare tehnică. Firesc: acolo unde nu te vede nimeni, fiţele nu folosesc la nimic.

Statistic, în Deltă trăiesc 14.000 de oameni, din care 4.000 în Sulina. Dar Delta se împarte în două: zona izolată, în care nu se poate ajunge decât pe apă, şi cea, să-i spunem continentală”, în care se poate ajunge pe drum. În mod firesc, oamenii izolaţi o duc şi cel mai greu. Iar numărul acestora este doar de câteva mii. Condiţiile lor de viaţă ar permite oricui să-i denumească, la propriu, “Robinsonii României”.

La sfârşitul vacanţei de iarnă te şi miri când vezi că zona mai are resurse să strângă un vapor cu cei care se întorc, pe continent”, cum s-ar spune. Veneticul sosit la Sulina iarna pleacă nedumerit de faptul de a fi fost întrun oraş locuit, dar pustiu. Dunărea singură mişcă aici, şi asta când nu îngheaţă, încremenind totul… Cât despre restul sufletelor răspândite prin deltă nimeni nu ştie ce şi cum o duc în afara sezonului.