România de poveste: Stolnici, ultimul aristocrat al unei vechi familii boiereşti VIDEO

Povestea începe la gura unei sobe, vechi de peste o sută de ani, care păstrează parcă din nobleţea acelei perioade.

Constantin Bălăceanu Stolnici este poate, ultimul boier al acestui secol. Provine dintr-o veche familie boierească, cu o tradiţie de peste şapte sute de ani. Mai sunt Cantacuzini, mai sunt câteva familii, dar majoritatea au dispărut pe parcurs pentru că marile familii se epuizează la un moment dat. Altele au emigrat în timpul comunismului şi au rămas în străinătate, altele au pierit în închisorile şi în lagărele comuniste. El a ales să rămână însă, alături de familie și prieteni, păstrându-şi tradiţiile.

A avut acces la cultură încă din copilărie, pe care şi-a petrecut-o la Stolnici, în conacul boieresc în care a crescut. Conacul vechi îl făcuse banul Bălăceanu în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, dar era mobilat modern, cu mobilier care făcea parte din tradiţiile interioarelor româneşti, după ce ne-am europenizat. Era mobilier modern, cu tablouri de familie, cu portrete, cu picturi făcute de către mari pictori care toate au fost luate, distruse şi arse de către comunisti.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Şi cel mai preţios lucru era biblioteca, o bibliotecă începută de banul Bălăceanu, cu cărţi din 1700 şi ceva şi care s-au acumulat în decursul secolelor şi toată a fost arsă, dar în care găseai literatură mare, europeană, ceea ce dovedeşte nivelul cultural pe care-l aveau elitele româneşti, chiar şi la sfârşitul perioadei fanariote, până în epoca noastră. Aceleaşi cărţi impresionante le regăsim şi în casa din Bucureşti.

Fiecare colţ al încăperii, fiecare obiect, fiecare pictură poartă accentele familiei Bălăceanu. Iar fiecare în parte are o poveste. „Toate tablourile acestea de pe scară sunt pictate de mine, pentru că originalele au fost distruse de către comunişti. Pictura îmi place, fotografia mi-a plăcut foarte mult. Cinematografia, fac filme, mai mult cu aspect documentar, nu aspect anecdotic”, a declarat, la România de poveste, Bălăceanu Stolnici.

A crescut cu guvernante vieneze. Ele au fost primele care i-au descifrat primele taine ale culturii, pe care în timp o va aprofunda, până aproape de perfecțiune.

„Ce-mi aduc aminte e că de când mă ştiu eu am vrut să mă fac medic. Şi a fost o alegere bună pentru că mi-a plăcut medicina, am făcut-o bine, am avut o carieră care a fost considerată drept foarte bună”, a adăugat Stolnici.

Recunoaşte că în prezent e greu sa spună ce-i place mai mult să facă. E om de ştiinţă, medic neurolog, pionier în domeniul neurociberneticii, profesor de neuropsihologie, membru de onoare al Academiei Române şi unul din fondatorii antropologiei fizice şi culturale. A publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi 28 de cărţi şi monografii, nouă dintre acestea fiind de antropologie culturală.

La vârsta venerabilă pe care o are, îşi păstrează din eleganţa vestimentară a unui veritabil aristocrat, iar activităţile sale de zi cu zi nu au trecut decât proba timpului, modul de viaţă a rămas neschimbat. Academicianul Bălăceanu Stolnici nu are regrete. Chiar dacă bunele maniere sunt „de pe vremea bunicii”, discuția cu domnul Bălăceanu Stolnici, are ceva din parfumul unic al vremurilor de odinioară. Parfum, pe care, rareori îl simți azi, într-o Românie închistată și rătăcită printre non valori.