S-a stins din viaţă un mare academician

Romancierul a murit în urma unui stop cardiac la casa sa din Neuilly, cartier de la periferia Parisului, a declarat fiica sa, editoarea Héloise d’Ormesson. ”El a spus mereu că va pleca fără să spună totul și astăzi este acea zi. Ne lasă niște cărți minunate”.

Ales în 1973 membru în Academia Franceză, editorialist și fost director al Le Figaro (1974-1977), Jean d’Ormesson este autorul a aproximativ patruzeci de cărți. Cariera sa literara a explodat în 1971 cu ”La Gloire de l’Empire” (Gloria imperiului, Gallimard, 1971), operă majoră premiată cu Marele Premiu al Academiei Franceze.

În 2015, a fost onorat cu recompensa supremă pentru orice scriitor francez — faptul de a-i fi reunită opera în prestigioasa colecție ”La Pléiade” a Editurii Gallimard.

Născut la Paris la 16 iunie 1925, fiu de ambasador, Jean d’Ormesson, absolvent al Școlii Normale Superioare, licențiat în filosofie, îmbrățișează o carieră de înalt funcționar. A fost membru al delegațiilor franceze la mai multe conferințe internaționale (1946-1948), secretar general al UNESCO (1950-1992), apoi președinte al Consiliului Internațional de Filosofie și Științe Umane. A colaborat cu mai multe cabinete ministeriale din 1958 până în 1965.

Alte articole

Soțul Mădălinei, dezvăluiri cutremurătoare despre noaptea în care tânăra și-a pierdut viața: „M-au pus să semnez că ne asumăm chiar și decesul”

Marius Keseri, membru al trupei Direcția 5, a murit: „Am fost împreună 30 de ani. Îți mulțumim din suflet!”

De asemenea, din 1949 a colaborat cu mai multe ziare, Paris-Match, Ouest-France, Nice Matin, a fost redactor-șef adjunct (1952-1971) al revistei de filosofie Diogene, înainte de a deveni directorul general al acesteia în 1976. A deținut funcții de conducere la ziarul Le Figaro, inclusiv pe cea de director general, din care a demisionat în iunie 1977.

Jean d’Ormesson a publicat în 1956 primul său roman, ”l’Amour est un plaisir” („Dragostea este o plăcere”). Printre marile sale succese literare se numără cronica „Au plaisir de Dieu”, care a fost adaptată pentru televiziune, ”Dieu. Sa vie, son oeuvre” („Dumnezeu: viată și opera, 1981”) sau „Jean qui grogne et Jean qui rit” („Jean care se încruntă și Jean care râde”, 1984). În ”l’Histoire du Juif errant” („Povestea jidovului rătăcitor”,1991), ”La Douane de mer” („Vama maritimă”, 1994) și ”Presque rien sur presque tout” („Mai nimic despre aproape tot”, 1996), scriitorul, care a primit premiul Chateaubriand (1994) pentru întreaga operă, își expune concepția sa despre lume, cu arta care îi este proprie de a spune lucruri serioase cu ușurință.

A mai publicat ”Une Autre histoire de la littérature française” în două volume („O altă istorie a literaturii franceze”, 1997-1998), romanul ”Voyez comme on danse” („Priviți cum se dansează”, 2001) și două cărți „testamentare”: ”Rapport Gabriel” („Raportul Gabriel”, 1999) și ”C’était bien” (2003). În 2005, apare ”Une fete en larmes”. În 2013, în ”Un jour je m’en irai sans vous avoir tout dit” („Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul”) își mărturisește credința în literatură, puterea sentimentelor și în gustul fericirii.