În acelaşi timp, calota polară de nord a atins un minim record de 3,42 milioane de kilometri pătraţi în septembrie 2012, la sfârşitul verii boreale, scrie Agerpres.

Această situaţie duce la apariţia unei întrebări legitime: Dacă Pământul trece printr-un proces de încălzire globală, şi ambii poli ai planetei sunt afectaţi de acest proces, atunci, cum se explică faptul că în luna septembrie, o lună de tranziţie spre vara australă şi respectiv iarna boreală, există nişte diferenţe atât de mari între Polul Nord şi Polul Sud?

Alte Articole

Monica Bîrlădeanu le-a transmis credincioșilor ce să facă ...

Vortexul polar și-a schimbat direcția și acum se învârte ...

Accident teribil pe Autostrada București-Pitești! Un bărbat ...

Unul dintre motive ţine de geografia fundamental diferită a Polului Nord faţă de cea a Polului Sud. Antarctica este un uriaş continent îngheţat, înconjurat de un inel de apă îngheţată, în timp ce banchiza arctică pluteşte direct pe apele oceanului. În plus, spre deosebire de banchiza marină arctică, cea antarctică este sezonieră – se formează în perioada iernii australe şi apoi se topeşte aproape complet în perioada verii. Puternicele vânturi circumpolare compactează şi îngroaşă gheaţa antarctică. În acelaşi timp, gheaţa arctică este mult mai vulnerabilă în faţa procesului de încălzire a apei oceanului planetar, iar furtunile de vară nu fac decât să accelereze topirea.

O serie de studii recente au evidenţiat tendinţa de încălzire a Oceanului Îngheţat de Sud. „Şi atunci cum de întinderea de gheaţă a atins un nivel record?’ se întreabă Jinlun Zhang, oceanograf la Laboratorul de Fizică Aplicată al Universităţii Washington din Seattle. ‘Deşi rata creşterii este una mică, acest fenomen îi intrigă pe oamenii de ştiinţă”, a mai adăugat el.

Zhang şi colegii săi au creat un model care indică faptul că puternica dinamică a maselor de aer din jurul Polului Sud este responsabilă de această extindere a banchizei australe. Vânturile deformează gheaţa oceanică, rezultând creste de gheaţă mai groase şi mai compacte, mult mai greu de topit. Sloiurile şi aisberg-urile sunt împinse cu viteză mai mare şi se aglomerează mai strâns. Această aglomerare are ca rezultat şi apariţia unor zone cu gheaţă foarte subţire sau ochiuri libere de apă. În timpul iernii aceste zone pierd căldură din cauza apei mult mai uşor, şi în consecinţă se formează mai multă gheaţă.

Oamenii de ştiinţă nu cunosc ce provoacă aceste vânturi puternice. Unii dintre ei sunt de părere că gaura de ozon din emisfera sudică ar putea avea efectul modificării dinamicii maselor de aer deasupra Antarcticii, împingând norii spre Polul Sud.

Majoritatea modelelor climatice susţin că banchiza australă ar trebui să fie în scădere, însă o mică creştere nu iese din tiparele variaţiilor naturale, susţine climatologul Julienne Stroeve de la National Snow & Ice Data Center (NSIDC).

„Antarctica este un loc foarte rece şi chiar şi o creştere cu 5 grade Celsius nu va conta prea mult”, a declarat Stroeve pentru LiveScience.

Aceeaşi creştere a temperaturii ar avea însă un efect dramatic asupra Arcticii.

Pe măsură ce calota glaciară boreală suportă o topire masivă pe timpul verilor, oceanul absoarbe mai multă energie solară şi evident să încălzeşte mai mult. Astfel Arctica devine din ce în ce mai asemănătoare cu Antarctica prin faptul că întinderea de gheaţă oceanică devine sezonieră, mai susţine Stroeve.

În august 2012, un gigantic ciclon de vară a lovit ca un ciocan banchiza nordică, fragmentând-o în bucăţi care apoi s-au topit mai uşor. Alte furtuni au avut însă efectul contrar, injectând ninsori şi adunând mase de aer rece deasupra Polului Nord. Însă, pe măsură ce procesul de încălzire globală are drept rezultat creşterea frecvenţei de producere a furtunilor puternice, oamenii de ştiinţă se tem că recordul de minim al calotei boreale ar putea fi doborât. Iar această topire nu rămâne fără consecinţe.

Micşorarea întinderilor de gheaţă boreală afectează nu doar habitatul urşilor polari care s-au bucurat de foarte multă atenţie în ultimii ani, ci întregul ecosistem, mai susţine ea. Mai puţin gheaţă înseamnă mai multă energie solară care ajunge în apă şi implicit înseamnă veri mai calde la Polul Nord, concomitent cu o mai mică izolaţie şi ape mai reci în timpul iernii. Aceste schimbări au capacitatea de a afecta planctonul care se află la baza lanţului trofic în acest ecosistem. Efectul de domino declanşat duce la afectarea animalelor care se hrănesc cu plancton dar şi a prădătorilor din vârful lanţului trofic, care se hrănesc cu aceste animale, aşa cum sunt urşii polari. De asemenea, aceste modificări îi afectează şi pe oameni.

Mai puţin clar este când ar putea dispărea complet calota glaciară boreală. Majoritatea studiilor se bazează pe măsurători ale întinderii banchizei, pentru că aceasta poate fi văzută din satelit. Un indice mai bun ar fi însă grosimea banchizei marine, conform lui Stroeve.

Ţinând cont de extinderea procesului de topire a banchizei boreale pe timpul verii, mulţi specialişti climatologi îşi îndreaptă atenţia asupra impactului pe care acest proces îl are asupra climei şi modelelor meteorologice.

În acelaşi timp, creşterea masei de gheaţă antarctică, nu contrazice tendinţele de încălzire globală observate în Arctica. ‘Se manifestă încă o mare variabilitate naturală a climei’, iar uneori tendinţele naturale şi schimbările climatice sunt defazate unele faţă de celelalte, mai susţine Stroeve.