SECRETE NEŞTIUTE despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu. Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi, notează observatorultv.ro.

Istoricii din Botoşani au reuşit să treacă de mască!

„Era izbitor de frumos…”

Mihai Eminescu. „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici sifiliticul sau nebunul, aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul, pentru „Historia”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

Alte articole

Primul muzeu dedicat lui Mihai Eminescu se deschide în București. Unde se află și ce pot vedea vizitatorii

Grigore Leșe, luat cu ambulanța și dus la spital după un spectacol în Botoșani

Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere.

„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin în anul 1929.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Fumător înrăit şi petrecăreţ fără măsura!

„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă.

Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comportă în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. Nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult.

CITEŞTE ŞI MIHAI EMINESCU, în documentarul „Eminescu, Veronica, Creangă”, realizat în 1914 VIDEO

Cu Ion Creangă, la crâşmă…

Ioan Slavici, prietenul de-o viaţă al lui Eminescu, pe care poetul îl alina, în particular, „Ioanci”, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu”. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă şi Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi.

„Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea. Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (…) ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv”, nota George Panu despre cei doi autori.

Ioan Slavici aminteşte despre relaţia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate. Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el”, nota Ioan Slavici.

Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el”, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Sindromul bipolar îl ajuta la creaţie…

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv.

Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.