Secretul erupţiei supervulcanilor, divulgat de cercetători

De asemenea, conform acestui studiu, cea mai mare erupţie vulcanică produsă pe Pământ ar putea fi de mii de ori mai puternică decât cele mai puternice erupţii consemnate până în prezent, scrie Agerpres.

Supervulcanii sunt capabili de erupţii mult mai puternice decât orice alte erupţii vulcanice înregistrate în istoria omenirii, aruncând din adâncuri de mii de ori mai multă magmă şi cenuşă decât, spre exemplu, erupţia din 1980 a vulcanului St. Helens, şi lăsând în urma lor cratere gigantice de până la 100 de kilometri în diametru. În prezent există aproximativ 20 de astfel de supervulcani, cei mai cunoscuţi fiind cel de sub Parcul Naţional Yellowstone, din SUA şi Lake Toba din Indonezia.

Vulcanii convenţionali erup după ce se acumulează suficientă presiune din cauza magmei care se scurge în camerele de magmă ale vulcanului, camere aflate sub coşul acestuia. „Este ca şi cum ai sufla mult prea mult aer într-un mic balon – acesta poate exploda dacă-l umflăm cu prea mult aer, prea repede”, a explicat vulcanologul Luca Caricchi de la Universitatea din Geneva (Elveţia).

Acelaşi model de iniţiere a erupţiei nu se aplică însă şi în cazul supervulcanilor ale căror camere în care se acumulează magma pot avea diametre de până la 100 de kilometri. Magma nu poate umple suficient de rapid astfel de camere pentru a genera suficientă presiune care să ducă la rândul ei la erupţie, condiţii în care magma care pătrunde în aceste camere se răceşte şi se întăreşte înainte ca situaţia să devină explozivă, depunându-se pe pereţii camerei în straturi succesive, explică Luca Caricchi.

Alte articole

CTP: „Fără anticipate nu cred că se poate merge mai departe, chiar dacă în aceste alegeri se va alege praful”

Calendar ortodox 13 mai 2026. Sfânta Muceniţă a lui Hristos, ocrotitoare a femeilor copleșite de necazuri. Scurtă rugăciune pentru rezolvarea neînţelegerilor dintre soţi

„Este ca şi cum ai încerca să umfli un balon foarte mare – este mult mai greu să-l faci să explodeze. Este nevoie de un alt mecanism pentru a se putea produce supererupţii„, a precizat Caricchi.

În cadrul unui alt studiu, geochimistul experimental Wim Malfait, de la Laboratoarele elveţiene pentru Ştiinţa şi Tehnologia Materialelor, a realizat o serie de experimente de laborator, încercând să genereze artificial magmă la aceleaşi temperaturi şi condiţii de presiune care se găsesc în interiorul supervulcanilor. Malfait a analizat apoi densitatea acestei magme, folosind razele X la European Synchrotron Radiation Facility din Grenoble, Franţa.

Atât experimentele de laborator ale lui Malfait cât şi modelele computerizate ale lui Caricchi au identificat faptul că supervulcanii pot erupe în nişte condiţii speciale care au legătură cu flotabilitatea magmei. Roca topită din crusta terestră este flotabilă pentru că este mai fierbinte şi implicit mai puţin densă decât roca solidă din jurul său.

„Presiunea rezultată din proprietatea magmei de a fi flotabilă este aceeaşi pe care o simţi atunci când încerci să menţii un balon umflat cu aer sub apă. Magma este mai puţin densă decât mediul său înconjurător şi prezintă astfel o tendinţă naturală de a se ridica spre suprafaţă, generând o presiune care, acumulată, poate duce la supererupţii vulcanice”, explică Caricchi.

Presiunea acumulată exercitată de magmă asupra pereţilor formaţi din straturi succesive de magmă pietrificată, de-a lungul sutelor de mii de ani, poate duce în cele din urmă la prăbuşirea camerei de magmă şi izbucnirea unei erupţii de proporţii uriaşe.

„Exploziile vulcanice care scot la suprafaţă peste 500 kilometri cubi de lavă sunt provocate, în principal, de acest fenomen de flotabilitate”, mai adaugă Caricchi.

În studiul său, Caricchi explică şi faptul că un supervulcan terestru poate acumula până la aproximativ 35.000 de kilometri cubi de rocă topită, înainte de a exploda. „Aceasta este o cantitate imensă de magmă”, subliniază Caricchi, explicând că prin comparaţie, erupţiile din 1980 şi 1991 ale vulcanilor St. Helens şi Pinatubo (din Filipine) au scos la suprafaţă doar aproximativ 1 kilometru cub de magmă şi respectiv 10 kilometri cubi în cel de-al doilea caz.

Wim Malfait a explicat la rândul său că supererupţiile vulcanice sunt foarte rare, producându-se cu o frecvenţă de o dată la aproximativ 100.000 de ani, deci nu trebuie să ne speriem prea curând.

„Pe de altă parte este aproape o certitudine că o astfel de megaerupţie se va produce cândva într-un viitor îndepărtat, iar omenirea va trebui să se confrunte cu efectele sale. Pentru moment nu putem prevedea cu exactitate când va avea loc această erupţie şi nu avem cum să o prevenim şi nici măcar cum să-i diminuăm potenţialul catastrofal, însă avem timp suficient pentru a găsi o soluţie. În acest caz chiar nu este nicio grabă”, a asigurat el.