Deşi este adevărat că vidul cosmic este un spaţiu mut, în care nu se propagă undele sonore (fiind nevoie de existenţa unui gaz sau a altei substanţe care să poată transmite aceste unde) semnalul care a fost transmis de Voyager 1 poate fi ascultat la frecvenţe ce sunt detectate de urechea umană.

NASA a anunţat în luna septembrie că sonda Voyager 1 a părăsit heliosfera din august 2012. Heliosfera reprezintă un strat extern format din particule de energie ridicată emise de Soare (vântul solar), aflat în jurul sistemului solar. Spaţiul geometric pe care îl ocupă este limitat de interacţiunea cu mediul interstelar, energia particulelor fiind anulată treptat de acesta, până la aria în care viteza de propagare se anulează (landa solară).

Alte Articole

De ce nu este deschis sicriul lui Costel Corduneanu? Este acoperit ...

iRENE, primul „administrator de bloc” creat cu AI, îţi ...

Descoperirea misterioasă de sub Antarctica. Curg teoriile conspiraţiei ...

Astrofizicianul Don Gurnett a prezentat, într-o conferinţă de presă, o serie de sunete pe care le-a înregistrat instrumentul PWSI (plasma wave science instrument) cu care este dotată sonda.

„În sens strict, acest instrument nu are cum să detecteze sunete. El detectează propagarea undelor de electroni în gazele ionizate sau ‘plasma’ prin care călătoreşte sonda Voyager 1”, conform unui comunicat al NASA. Aceste unde se produc la frecvenţe ce pot fi detectate de urechea umană.

„‘Putem să redăm datele înregistrate printr-un amplificator de sunet şi să le ascultăm”, a explicat Don Gurnett, care este profesor de fizică la Universitatea din Iowa. „Frecvenţa ne indică densitatea gazului care înconjoară sonda”, a mai adăugat el.

În cadrul heliosferei sunetele au o frecvenţă de aproximativ 300 Hz. Odată ce Voyager 1 a părăsit heliosfera, frecvenţa „a sărit” până la valori între 2 şi 3 kHz”, frecvenţă corespunzătoare zonelor cu aglomerări dense de gaz din spaţiul interstelar, conform NASA.

În continuare, oamenii de ştiinţă doresc să studieze interacţiunea dintre câmpul magnetic interstelar şi cel al Soarelui, din cadrul heliosferei, cel puţin atât timp cât sonda Voyager 1 şi sora sa geamănă, Voyager 2, vor mai avea energie. Aceste sonde funcţionează cu energie nucleară – ele folosesc căldura degajată din descompunerea naturală a plutoniului radioactiv pentru a genera electricitatea necesară funcţionării instrumentelor de bord.

Conform estimărilor, echipa de control al misiunii susţine că după anul 2020 va trebui să înceapă să renunţe, unul câte unul, la instrumentele de la bordul sondei, pentru a economisi energia. În jurul anului 2025 sonda îşi va epuiza probabil resursele de plutoniu radioactiv, va continua să rătăcească prin spaţiul interstelar dar nu va mai emite niciun semnal.

Voyager 2, care se îndreaptă într-o direcţie diametral opusă spre ieşirea din sistemul solar, mai are 5 – 7 ani până să ajungă în spaţiul interstelar, conform lui Donald Gurnett, cercetător şi specialist în misiunile Voyager de la Universitatea din Iowa.

„Suntem cu adevărat într-un mediu cu totul străin. Descoperirile pe care le va face în continuare Voyager ne vor întrece imaginaţia”, susţine el.

Cele două sonde Voyager, lansate amândouă în 1977 pentru a studia planetele gigantice gazoase ale sistemului solar, au la bord înregistrări fonografice pe discuri din aur ce conţin câteva bucăţi muzicale, mesaje de salut în limbile pământenilor, dar şi sunete şi imagini de pe Pământ. Acest proiect a fost coordonat de celebrul astronom şi futurolog Carl Sagan, care a încetat din viaţă în 1996.

După ce a părăsit sistemul solar, Voyager 1 va mai trebui să „vagabondeze” încă aproximativ 40.000 de ani pentru a străbate distanţa de 1,7 ani lumină ce o desparte de o altă stea din constelaţia Camelopardalis, denumită AC +79 3888. Sonda călătoreşte cu viteza aproximativă de 1,6 milioane de kilometri pe zi.

Alte două sonde gemene lansate de NASA în anii ’70, Pioneer, părăsesc la rândul lor sistemul solar, însă nu mai pot transmite informaţii pentru că nu mai au energie la bord.