Jurnalista critică în special procurorii pentru atitudinea lor care ar fi una ipocrită. Sorina Matei aminteşte faptul că, deşi trebuie consultaţi, magistraţii nu au drept de legiferare, fapt valabil şi pentru ambasadele care comentează propunerile legislative interne. De criticile jurnalistei nu scapă însă nici politicienii, care au alte priorităţi în domeniul Justiţiei în loc de remedierea problemelor din sistem, în frunte cu codul penal şi codul de procedură penală.

Analiza publicată de Sorina Matei pe Facebook.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Prinţul Paul Philippe al României, prins în Malta după ce ...

Noi dezvăluiri despre rețeaua lui Dumitru Dumbravă. Avea la ...

1. În România, în fiecare an, pe rolul instanţelor sunt 3 milioane de dosare şi în parchete sunt 3,2 milioane de lucrări, dintre care 1,7 milioane de dosare. Asta înseamnă că, raportat la populaţia ţării, un număr foarte mare de oameni sunt în fiecare an implicaţi în proceduri judiciare, o creştere a calităţii actului de justiţie neputându-se face fără reducerea numărului de litigii. Ca stat, când ai peste 5 milioane de cetăţeni angrenaţi în diverse proceduri judiciare, starea Justiţiei, creşterea şi eficienţa actului de Justiţiei vor rămâne mereu un subiect prioritar ca preocupare în societate.

2. În primul rând, cei peste 5 milioane de justiţiabili se lovesc de coduri şi mai puţin de reglementările interne ale Justiţiei. În ultimii 2 ani şi jumătate, CCR a emis nu mai puţin de 92 de decizii care sunt în continuare netranspuse în legislaţie, dintre care 24 dintre ele se referă la CP şi CPP. Iar judecătorii, cei care potrivit Constituţiei înfăpuiesc actul de Justiţie, sunt nevoiţi să judece uneori după deciziile CCR şi nu după legislaţie, pentru că ea nu este adaptată- situaţie total anormală.

3. În fiecare an, în România, în instanţe rămân din anul precedent 1 milion de dosare pe stoc şi alte 2 milioane se adaugă, intră pe rol. Povara cea mare este pe umărul judecătoriilor unde se duc 70% din aceste dosare, pe tribunale, pe curţi de apel şi ÎCCJ.

În 2016, încărcătura de dosare a fost la ÎCCJ de 1120 de dosare/ judecător, la judecătorii 1083 dosare/judecător, la tribunale de 724 de dosare/judecător şi la Curţile de Apel a fost de 563 de dosare/judecător.

Operativitatea la ÎCCJ este de 130%, la curtile de apel de 78%, la tribunale de 68% şi la judecătorii de 77%.

Greutatea este pe judecători nu pe procurori iar Justiţia se realizează prin ÎCCJ şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege- art.126 din Constituţie.

Din perspectiva atribuţiilor şi încărcăturii instanţelor, este firesc şi normal ca în angrenajul Justiţiei vocea judecătorilor să fie mai importantă decât cea a procurorilor. Şi nu invers. Iar în România avem 4507 posturi ocupate de judecător, 2622 de posturi ocupate de procuror şi 1653 posturi ocupate de grefier.

4. În privinţa parchetelor, şi aici retorica publică defectă nu reflectă realităţile din Justiţie. În 2016, 92,2% din cele 1,7 milioane de dosare penale de soluţionat au fost la parchetele de pe lângă judecătorii, ele înregistrând 2,5 milioane de lucrări şi 1,6 milioane de dosare de soluţionat.

Tot în 2016, la DIICOT au fost mai multe cauze de soluţionat decât la DNA. DIICOT a avut de 25.657 de cauze, la DNA au fost 12.353 şi la PÎCCJ au fost 1180.

5. Şi în privinţa încărcăturii pe procuror situaţia se menţine. Cei mai aglometaţi sunt procurorii de la parchetele de pe lângă judecătorii cu 1480 de dosare/procuror, apoi parchetele de pe lângă tribunale cu 147 dosare/procuror, apoi parchetele curţilor de apel cu 129 dosare/procuror, DIICOT cu 106 dosare/procuror, şi apoi DNA cu 102 dosare/procuror, ultimul fiind PÎCCJ cu 28 dosare/procuror.

6. Operativitatea soluţionării cauzelor la parchetele de pe lângă curţile de apel a fost de 61%, la nivelul PÎCCJ a fost în 2016 de 42%( având şi un număr mai mic de dosare), la parchetele de pe lângă tribunale de 42%, la DIICOT de 32%, la parchetele de pe lângă judecătorii de 31%, la DNA de 27%. E adevărat că la DNA sunt cauze complexe, dar DNA are operativitatea cea mai mică şi urlă cel mai tare. Iar operativitatea procurorilor este mai mică decât cea a judecătorilor.

7. În ce priveşte starea infracţională, în 2016 au crescut cu 24% inculpările pe lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, au crescut cu 11% pe trafic de persoane şi cu 8,5% pe viol, au crescut infracţiunile contra infăptuirii justiţiei cu aproape 35% iar pe infracţiunile de corupţie şi de serviciu se constată aceeaşi eroare de strategie.

Inculpările pe infracţiunile clasice de corupţie au scăzut, pentru că procurorii sunt mai slab pregătiţi şi muncesc mai puţin: Luarea de mită a scăzut ca inculpare cu 22,1%, darea de mită a scăzut cu 2,8%, traficul de influenţă a scăzut cu 20,8%, cumpărarea de influenţă a scăzut cu 61,9%. Asta în timp ce pe laxa inculpare de abuz în serviciu, inculpările au crescut: + 12,1% pentru delapidare, +13,9% pentru abuz în serviciu, + 53% pentru neglijenţă în serviciu. Un alt argument că deciziile CCR pe abuz în serviciu trebuie adaptate la legislaţie.

8. Deşi DIICOT are mai mult decât dublu dosare de soluţionat decât DNA, are o încărcătură mai mare de dosare pe procuror decât DNA, are o operativitate mai mare decât cei de la DNA, bugetul DIICOT (112.930.000 lei) este mai mic decât bugetul DNA. (121.256.000 lei).

9. În privinţa extrădărilor şi mandatelor europene de extrădare, în 2016, au fost emise de România 1053 de cereri de mandate europene de arestare dintre care în cazul a mai mai puţin de jumătate, 525, s-a reuşit aducerea în ţară şi încarcerarea. În 163 de cazuri s-a refuzat predarea, în principal, din cauza conditiilor de detenţie neconforme cu standardele internaţionale care pot fi asigurate de România, motivele acestea fiind invocate de Germania, Suedia, Danemarca şi Italia.

În România, statul nu recuperează nici prejudiciile, inculpaţii sau condamnaţii fug din ţară iar statele nu-i mai extrădează din cauza aceloraşi probleme de sistem nerezolvate. Asta în timp ce democraţii avansate ca SUA şi nu numai, în care preocuparea principală este pe prejudiciu, şi-au adaptat mereu legislaţia în funcţie de problemele apărute în societate şi sistem şi, de exemplu, în ultimii ani, au înăsprit serviciile de probaţiune.

10. Politica penală a unui stat o face doar Legiuitorul. În nicio lege nu scrie că legiferează sau impun legislaţie DNA, PG, DIICOT, judecătorii, ambasadele, decoraţiile CIA sau că este în atribuţiile procurorilor să dea lovituri în CSM. Bineinţeles corpul magistraţilor trebuie consultat când sunt modificări de fond, bineînţeles că în toate societăţile avansate legislaţia se adaptează constant, chiar de mai multe ori pe an în unele state civilizate, bineînţeles că în România procurorii şi nici judecătorii nu vor răspundere materială pe decizii.

Într-un stat cu 20 de milioane de locuitori, dintre care 5 milioane de justiţiabili, în care zilnic se discută de ineficienţa actului de Justiţie iar Codurile sunt praf şi făcute tot de oameni din Justiţie, magistraţii, şi în primul rând procurorii care sunt mai ineficienţi decât judecătorii, sunt ca Farfuridi:să se schimbe dar să nu se revizuiască nimic.

Spun propagandistic că vor independenţă, ba chiar le este afectată, dar în acelaşi timp, din slugărnicie, nu din independenţă, vor să menţină actorii politici decidenţi pe numirile la şefia parchetelor.

Iar politicienii, în loc să se preocupe de ce afectează în primul rând buna funcţionare a justiţiei- Codurile, supraaglomerarea instanţelor etc- se ocupă la rându-le să-şi întărească poziţiile în decizie mutând de exemplu inspecţia judiciară- la fel de ineficientă- şi la PG şi la CSM- doar ca să aibă control direct pe magistraţi, în funcţie de cine şi cum este vremelnic poziţionat în arhitectura puterii.