Tradiţii de Crăciun: Obiceiul piţăratului, vechi de pe vremea dacilor, păstrat într-un sat din Alba

În localitatea Limba, comuna Ciugud, din judeţul Alba, se păstrează şi astăzi, în preajma sărbătorilor de iarnă, obiceiul piţăritului sau piţăratului, despre care localnicii susţin că este transmis din generaţie în generaţie din vremea dacilor.

Primarul comunei Ciugud, Gheorghe Damian, spune cu mândrie că originea acestui obicei se pierde în negura timpurilor, însă este păstrat an de an de localnicii din Limba.

„Obiceiul piţărăilor sau piţăritul este un obicei străvechi care se păstrează în satul Limba şi, de o amploare mai mică, în satul Teleac din comuna noastră. Ca şi vechime, se pare că acest obicei vine de pe vremea dacilor. Dovadă este şi faptul că în zona localităţii Limba au fost descoperite importante situri arheologice care atestă prezenţa dacilor pe teritoriile noastre. Este ştiut şi faptul că limbenii sunt numiţi pricolici şi au legătură cu triburile dacice, pentru că pricolicii erau organizaţi în confrerii, la fel ca tinerii luptători daci. Obiceiul este cât se poate de străvechi şi autentic”, afirmă Gheorghe Damian.

Vocea cea mai „autorizată” să vorbească despre „piţărăi” este însă Gheorghe Şerdean, în vârstă de 80 de ani, unul dintre bătrânii satului Limba, cunoscut de localnici ca unchiu’ Gheorghiuţ.

Alte articole

Ștefan Hrușcă, tun de aproape un milion de dolari. Banii nu au fost obținuți din colinde

Ce înseamnă cuvântul „ler” din colindele românești. Puțini sunt cei care cunosc semnificația lui

Unchiu’ Gheorghiuţ, un domn înalt şi pedant, povesteşte că despre piţărit a aflat de la bunicii şi străbunicii săi, care la rândul lor fuseseră, în timpul copilăriei, la piţărit.

El îşi aminteşte că în dimineaţa Ajunului Crăciunului se îmbrăca precum „un sac”, să nu-l prindă frigul, şi, „înarmat” cu o trăistuţă, pleca la piţărat.

„Piţăratul, pentru noi, cei mici, era începutul oficial al sărbătorilor şi cea mai aşteptată manifestare în această perioadă. Şi vreau să vă spun că eram mulţi copii atunci în satul nostru, pentru că aproape fiecare familie avea cel puţin patru, cinci copiii. Ne adunam de dimineaţă, cu noaptea în cap, în capătul satului, în prima gospodărie de unde începeam piţăratul”, povesteşte Gheorghe Şerdean.

Potrivit bătrânului, piţărăul denumeşte atât un colăcuţ făcut din aluatul care rămânea de la pâine sau de la cozonaci, dar şi pe copilul care pleca cu piţăratul.

„Pe vremea mea, de bază erau piţărăii, nişte colăcuţi făcuţi din aluatul care le rămânea mamelor noastre de la pâine sau de la cozonaci, aceştia din urmă erau şi cei mai gustoşi. Piţărăii şi câteva mere sau nuci erau aruncate în curte de gazdă, iar noi, copiii, ne aruncam ca într-o grămadă de rugby să prindem cât mai multe bunătăţi”, spune unchiu’ Gheorghiuţ şi privirea îi rămâne undeva departe, parcă în curtea unde, în urmă cu zeci de ani, se lupta cu zeci de copii pentru un piţărău.

Bătrânul povesteşte că fiecare copil care pleca la colindat prin sat avea o traistă pe care i-o făcea mama sau bunica, din cânepă, şi pe care apoi o transmitea copiilor sau nepoţilor.

„Fiecare avea o traistă, care de multe ori se transmitea din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, pe care încercam să o umplem cu cât mai multe bunătăţi în timpul piţăritului. Acest obicei era bucuria copiilor, dar şi a părinţilor, iar unii îşi luau de mână cei mai mici copii pentru a-i iniţia”, spune Gheorghe Şerdean.

Bătrânul zâmbeşte amintindu-şi cum unele gazde, „puse pe şotii”, se prefăceau că aruncă piţărăii în curte, iar copiii alergau dintr-o parte în alta până ameţeau.

„Era o plăcere pentru cei mai în vârstă să ne vadă cum ne învârteam prin curte spre zona unde se prefăceau că aruncă piţărăii, plăcere pe care o simţim noi acum”, afirmă unchiu’ Gheorghiuţ, iar ochii îi rămân aţintiţi tot acolo, departe, în curtea plină de copii de toate vârstele plecaţi la piţărit.

Dezamăgirea bătrânului este acum faptul că în Limba mai sunt doar zece copii, zece piţărăi, însă afirmă că obiceiul nu a murit pentru că toţi cei care au plecat „la oraş” îşi aduc copiii la piţărat.

„Copiii noştri vin cu copiii lor, apoi nepoţii noştri îşi aduc copiii la piţărit la Limba. De multe ori suntem mai mulţi cei care asistăm la acest obicei decât numărul de copii … Din păcate, acum nu prea se mai fac piţărăii, colăcuţii aceia, dar sunt alte bunătăţi pentru copii: bomboane, ciocolate”, spune Gheorghe Şerdean.

Întrebat ce îşi aminteşte cel mai pregnant legat de obiceiul piţăritului din perioada când era copil, unchiu’ Gheorghiuţ spune că amintirea cea mai importantă este noaptea dinainte de piţărat, când făcea pregătirile, iar apoi dormea cu teamă să nu rateze începutul colindatului prin sat.

„Ne pregăteam de seara acele trăistuţe în care puneam bunătăţile şi …offf…dormeam cu gândul că nu ne scoală ai noştri dimineaţa să plecăm la piţărit”, îşi aminteşte unchiu’ Gheorghiuţ.

La rândul său, preşedintele Asociaţiei „Limbenii” din sat, Dorin Bucur, spune că obiceiul „piţărăilor” este cel mai uşor de păstrat pentru că „este trăit cu intensitate maximă”.

„Copiii aceştia, denumiţi piţărăi, sunt practic primii vestitori ai Naşterii Domnului, sunt primii colindători pe la casele noastre. Eu îmi aduc aminte că plecatul la piţărat era un adevărat ritual când eram copil. Plecam de la bunicii mei din partea mamei, mama Otilă şi moş Nilă. Îmi pregăteau straiţa şi nu dormeam toată noaptea cu gândul la piţărit. Pe atunci nu erau mijloace de transport în zonă şi cei care făceau naveta la Cugir mergeau noaptea pe jos până la Alba Iulia la gară şi pe drum strigau ei urările piţăritului. Săream din pat şi nu mă mai culcam până dimineaţă să nu cumva să pierd începutul colindatului prin sat”, istoriseşte Dorin Bucur.

El povesteşte că obiceiul se păstrează la aceeaşi intensitate şi în ziua de azi şi recunoaşte că vede acelaşi entuziasm şi la fiul său.

Potrivit acestuia, obiceiul piţăritului începe şi acum în curtea primei case din sat, unde copii de diferite vârste se adună strigând „Bună dimineaţa la Moş Ajun! Daţi-ne un colindreţ, că ne moare porcu-n coteţ! Daţi-ne un covrig, că ne moare porcu’ de frig! Ne daţi sau nu ne daţi, sau nu ne lăsaţi! Hăăăăăăăăi, hăi!”.

El adaugă că gazda, cu un trocuţ sau un coş plin cu bomboane, ciocolată sau fructe îi întâmpină pe copii şi apoi le aruncă toate acestea în curte, în timp ce piţărăii încearcă să-şi umple trăistuţele cu bunătăţi.

„Acest obicei e o bucurie pentru noi toţi, nu numai pentru copii. Pe Rareş al meu l-am dus la piţărit la un an şi jumătate, de aproape l-am pierdut pe acolo. Este o adevărată competiţie între copii care este mai sprinten şi care îşi umple mai repede trăistuţa”, afirmă Bucur.

La rândul său, primarul din Ciugud, Gheorghe Damian, spune că farmecul sărbătorii este completat de părinţii piţărăilor, care îi însoţesc şi intră şi ei din casă în casă, iar gazdele le oferă câte un pahar de vin fiert.

El spune că piţăritul sau piţăratul este începutul colindelor în satul Limba, iar micii piţărăi sunt urmaţi de cete de colindători care merg pe la toate casele din sat şi primesc bani de la gazde pentru colindele interpretate.

De asemenea, cete de flăcăi colindă fetele din sat, care îi servesc cu vin şi colaci, iar familiile tinere îşi colindă părinţii, naşii, dar şi neamurile mai în vârstă.