Udai Hussein, demonul sportivilor irakieni

Udai credea că dacă au jucat slab era obligatoriu să fie pedepsiţi, iar uneori aceste corecţii veneau chiar din mâna fiului dictatorului, care se trezea în toiul nopţii şi le aplica pedepsele chiar în biroul său…

Pentru fostul lider irakian Sadam Hussein sportul nu a fost niciodată o armă politică de importanţă majoră.

Însă, dacă pentru Sadam era o chestie neimportantă, pentru fiul acestuia, Udai, responsabilul sportului şi preşedintele Comitetului Olimpic Irakian, era o chestiune de viaţă şi de moarte.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Timp de decenii, sportivii din Irak au suferit din cauza brutalităţii şi sadismului lui Udai.

O înfrângere era pedepsită cu lovituri de picior în gleznă, răni infectate cu nisip şi sânge de la alte victime, închideri în cuşti pentru jucători de baschet sau volei… Clădirea Comitetului Olimpic avea săli de tortură pentru toţi sportivii, cu fiul lui Sadam de multe ori martor sau chiar călău…

În 2003, Abbas Rahim Zair, stea a fotbalului din Irak în epoca ororii, a denunţat suferinţele fotbaliştilor din cauza nebuniei lui Udai.

Să ratezi o ocazie, un penalti sau să nu joci aşa cum voia şeful putea să-l lase pe un fotbalist fără picioare, după ce acestea îi erau amputate, spunea Abbas Rahim Zair.

Să joci fotbal devenise un chin, nu o plăcere. Dacă lipseai de la un antrenament pentru că aveai copilul bolnav sau grave probleme de familie, automat erai pedepsit: ori erai trimis în celulă, ori bătut.

Internaţionalii irakieni trăiau într-un stat militar şi suportau cu stoicism discuţiile motivatoare ale fiului lui Sadam în care erau ameninţaţi că-şi vor pierde picioarele sau vor fi aruncaţi în cuşti cu mulţi câini flămânzi. „În sport poti câştiga sau poţi pierde. Dacă pierdeţi, ştiţi că nu vă veţi mai întoarce la casele voastre. Locul doi nu există”, aceasta era una din frazele favorite ale lui Udai.

Fotbaliştii au fost chiar de două ori ameninţaţi că avionul va exploda în aer dacă nu câştigă un meci.

Aceste intimidări au devenit un coşmar de fiecare dată când Irakul juca împotriva Iranului. Un eşec în faţa iranienilor, duşmanul prin excelenţă, era un afront sinonim cu umilirea personală pentru Udai Hussein şi regimul de la Bagdad. De mai multe ori, jucătorii au preferat să fie eliminaţi înainte de meciuri cu Iranul, ştiind că şi aşa vor fi pedepsiţi, dar ştiind şi că un eventual eşec ar avea consecinţe inimaginabile.

În 1997, FIFA a trimis o delegaţie în Irak care l-a exonerat pe Udai de acuzaţiile de tortură. Nicio o dovadă, niciun semn.. Regimul a avut grijă să nu fie prin preajmă niciun jucător torturat sau bătut. FIFA ştia că fotbaliştilor li se smulgeau unghiile şi li se opăreau piciorele după o înfrîngere a echipei naţionale. Însă, ancheta FIFA nu a ajuns la nici o concluzie, deoarece fotbaliştilor irakieni le era teamă să depună mărturie.

„Evident că au fost torturi. Dar ce se aşteptau ? Pe cine întrebai era sub controlul lui Udai şi oamenii de la FIFA oricum plecau după câteva zile”, spunea, după căderea regimului, Sharar Haydar, internaţional irakian de mai mult de 40 de ori.

Mărturia lui Haydar este cutremurătoare: „După ce am pierdut cu 0-2 un meci la Amman am fost torturaţi de patru ori. Ne închideau, ne luau hainele de pe noi şi ne legau de o bară. Ne loveau, ne târau prin celule infectate, iar eu, fiind o vedetă, aveam un tratament special cu 20 de lovituri de bici pe zi. Udai era martor şi nu se mai oprea din râs”.

La acestea se adăuga tortura cu aparate electrice, ameninţări cu animale sălbatice, zile întregi fără mâncare sau punerea capului victimelor în apă plină de excremente…

Sediul Comitetului Olimpic Irakian avea celule şi camere în care torturile şi pedepsele erau destinate exclusiv sportivilor.

Pentru fotbalişti, pedeapsa preferată era lovirea în picioare cu o bară metalică pentru a provoca ruptura celor mai mici oase. Mulţi sportivi au rămas invalizi pe viaţă din cauza acestor torturi. În 1994, când nu au reuşit calificarea la Cupa Mondială, fotbaliştii au fost obligaţi să lovească într-o minge de beton. El nota cu conştinciozitate orice jucător a cărui evoluţie nu era pe placul lui. Din momentul în care te avea în vizor, nu mai aveai scăpare.

Pentru echipele de volei sau baschet existau camere de 1.50 metri, unde sportivii erau închişi cu orele sau zilele. După ce treceau pe la biroul lui Udai, fraza cu care începea supliciul era: „Duceţi-l sus şi terminaţi treaba”.

În 2003, căpitanul selecţionatei irakiene, Husam Fawzi Naji, cu 40 de selecţii în echipa naţională, recunoştea că jucătorii evoluau sub presiune. „Dacă pierdeam, ştiam că vom fi pedepsiţi. Din acest motiv, am avut numai rezultate slabe în ultimii zece ani. Eram foarte stresaţi.

Irakul a reuşit, în 2007, la trei ani de la căderea regimului, să câştige Cupa Asiei pe Naţiuni, trecând în finală de Arabia Saudită, scor 1-0.

Udai Hussein a murit la 22 iulie 2003, la 39 de ani, alături de fratele său Qusay, în timpul bombardamentelor americane asupra oraşului Mosul. Conform istoricilor, până şi tatăl lui, Sadam, era îngrozit de cruzimea fiului. Când forţele americane au pus stăpânire pe casa lui din Bagdad au găsit lei, tigri, o parcare subterană pentru maşinile sale de lux, trabucuri cubaneze, vinuri scumpe şi heroină.

Un instrument de tortură a fost descoperit în apropierea sediului Comitetului Olimpic Irakian şi al Federaţiei Irakiene de Fotbal (FIF), foruri prezidate de Udai. Irakienii care jefuiau sediul Comitetului au găsit atunci un fel de sarcofag din oţel pe al cărui capac se aflau, în interior, mai multe cuie. Gradul de uzură al cuielor demonstra că instrumentul respectiv a fost des folosit pentru pedepsirea sportivilor „vinovaţi” că nu au obţinut performanţe deosebite. Instrumentul de tortură putea fi văzut din biroul lui Udai, aflat la primul etaj al sediului Comitetului Olimpic Irakian.