„Ion Iliescu e bolnav. Așa etern cum pare, fostul președinte al României e internat, de nevoie, la Terapie Intensivă. Spre norocul lui, cât l-o mai ține, la Spitalul SRI. Nu la Sfântul Pantelimon, că acolo și-ar fi încheiat rapid socotelile cu viața. Și nu a ajuns acolo pentru vreo afecțiune banală care s-ar fi cronicizat. Diagnosticul, fie el și parțial, dacă ai măcar o fărâmă de creier, nu poate să nu te furnice. Adăugat la vechile lui probleme cardiace și suprapus peste cei 95 de ani ai săi, sună rău de tot. Oamenii decenți, susținători ai lui sau dimpotrivă, reacționează civilizat. Îi urează, chiar și dintr-un banal tic verbal, sănătate. Și se abțin s-o dea în golănisme revanșarde. Din nefericire, însă, lumea e radicalizată. Există o categorie de viețuitoare care, dincolo de faptul că respiră inutil din rezerva limitată de oxigen a planetei, se bucură zgomotos de răul omului. I se dă de blestem, se bagă șampanii la rece în așteptarea inevitabilului și tristului anunț. Cel puțin în rețelele sociale, e un infern. Și totul culminează cu defilarea sinistrului protestatar de meserie cunoscut drept Marian Ceaușescu, în aplauzele gloatei, deghizat în Moartea cu Coasa. Pe banii habar n-am cui, dar prin fața Spitalului SRI, unitate militară, fie vorba între noi. În definitiv, cine se mai încurcă în amănunte?”, analizează Victor Ciutacu în exclusivitate la România TV.
„Ne place să recunoaștem sau nu, locul lui Ion Iliescu e în cărțile de istorie. Cu bunele și cu relele lui, că nu e nici înger, nici întruchiparea pământeană a Satanei. Însă e, după părerea mea, cel mai proeminent personaj politic din România postrevoluționară. Între altele, are meritul major de a fi cel care a scăpat România de Ceaușescu, ăla adevărat, cârmaciul Nicolae. Și de a fi îndreptat – el, comunistul de vocație – această țară pe drumul democratic al capitalismului, al economiei de piață. Apartenența noastră de azi la NATO și la UE i se datorează într-o proporție determinantă. Da, în egală măsură, sub bagheta lui de politician de vocație, s-au petrecut și măcelul din Decembrie 89, și Mineriadele. Și e perfect justificat să nu uităm”, mai spune Victor Ciutacu.
„Eu sunt subiectiv și o recunosc. Deși n-am avut vreo apropiere de Ion Iliescu, l-am respectat întotdeauna. Și, din destul de rarele noastre interacțiuni, am dedus că și el pe mine. Dar, trecând peste relația noastră instituțională de regulă politicoasă și rece, îmi place să cred că, așa cinic cum m-a făcut meseria asta păcătoasă, am rămas om. Și nu pot, la propriu, să asist pasiv la dezumanizarea asta contagioasă. Încă sunt în stare să respect suferința omului. Și sper să nici nu mă schimb…”, conchide Victor Ciutacu în intervenţia de la România TV.