O Europă germanizată vs. o Germanie europeană

Extinzîndu-se în etape, încă de la începuturile ei, Uniunea Europeană a fost de fiecare dată nevoită să se reinventeze, generînd constant noi propuneri de evoluţie: în două viteze, cu un nucleu forte, o federaţie, Statele Unite ale Europei, ş.a.m.d.

Criza monedei comune euro, a cărei soluţionare încă nu se întrevede, dar care suscită cele mai varii şi catastrofice scenarii, în timp ce membrii clasei politice dau asigurări că totul se va sfîrşi cu bine, a generat prin ricoşeu şi o criză identitară. Peste noapte, clişee, rivalităţi, aversiuni, stereotipii, prejudecăţi, idiosincrazii, considerate demult uitate, refulate, depăşite sau puse sub lacăt, au reapărut la suprafaţa discursului public, scrie Deutsche Welle.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Germania – dirijorul Europei ?

Alte articole

Amenzi de până la 1.000 de euro pentru aceşti români. Ce trebuie să facă în fiecare toamnă

MAE reacționează după derapajele șefei AfD la adresa românilor din Germania. Mesajul dur transmis de instituție: „Folosim dialogul diplomatic permanent cu autoritățile publice, inclusiv pentru a transmite reacția la declarațiile discriminatorii”

Summiturile succesive, umbrelele de salvare, pachetele de ajutor, menite să ţină în viaţă moneda comună şi să scape Grecia de faliment, au solicitat din plin competenţa a două ţări care trec drept axa motorului integrării europene: Franţa şi Germania. Cuplul Merkel-Sarkozy a dobîndit o expresivă poreclă acreditată oficial: Merkozy şi a înfierbîntat imaginaţia caricaturiştilor.

Dar şefa guvernului german, adesea comparată cu fosta doamnă de fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, a rămas necontestata vioară întîi şi, simultan, dirijorul orchestrei europene. În pofida statutului de cea mai puternică femeie din lume, a înţelepciunii care i-a adus şi aprecierile fostului şi preţuirea actualului locatar al Casei Albe, Merkel, şefa guvernului celei mai puternice economii europene, nu a izbutit să-i disciplineze pe toţi membrii orchestrei să cînte aceeaşi partitură şi să-i împiedice pe rebeli să recurgă cu vehemenţă doar la instrumentele de percuţie.

Cacofonia europeană nu avea cum să fie pe placul pieţelor financiare. Iar consecinţele suportate, în primul rînd de orchestranţii afoni şi recalcitranţi, i-au făcut pe aceştia din urmă să arunce în cîrca dirijorului vina pentru spectacolul ratat. Repetiţiile au fost reluate fără garanţia unui minim succes.

Germania – vinovatul numărul unu ?

Iar Germania a ajuns în ochii grecilor duşmanul numărul unu. Furia dezlănţuită şi violentă a elenilor, arderea drapelului german în pieţele publice ale Atenei, au scos brusc la lumină uriaşa falie şi numeroasele fisuri ce străbat edificiul european.

Că Germania nu s-a propulsat ea singură la conducerea Europei, este pentru istoricul britanic Timothy Garton Ash la fel de indiscutabil pe cît este faptul că pentru noul ei rol, ţara nici nu este pregătită. Dar în acelaşi timp nimeni nu poate pune la îndoială autoritatea Germaniei, care are deocamdată ultimul cuvînt de spus.

Dovada: 25 de state ale Uniunii au semnat pactul fiscal la îndemnul şi voinţa Germaniei. În realitate, Europa nu mai este condusă de Mer-kozy, rectifică istoricul britanic, ci de Merkel-zy. Dar tot Timothy Garton Ash le reaminteşte cititorilor eseului său, publicat în Der Spiegel, că deja în 1953, Thomas Mann, într-un discurs adresat studenţilor, le recomanda să nu năzuiască spre o Europă germană ci spre o Germanie europeană, această de-a doua deviză fiind de altfel des invocată mai intens în primii ani după reunificare.

Prea mare pentru Europa, prea mică pentru întreaga lume

Germanii se simt prost dacă se întîmplă să fie nevoiţi să preia o responsabilitate majoră, cu alte cuvinte rolul de lider, dar se simt la fel de prost şi cînd nu ei dau tonul. Cumplitul trecut al Germaniei, care l-a determinat pe Thomas Mann să rostească şi citatul discurs, este şi cel care explică această stînjeneală, acest disconfort. Acelaşi trecut alimentează acum, în Grecia, dar prin tradiţie şi în Marea Britanie, rezervorul de epitete vexante la adresa Republicii Federale, a guvernului de la Berlin şi a Angelei Merkel. Realitatea este, în viziunea istoricului britanic, că Germania, în noul ei rol, este precaută, nervoasă şi nu foarte abilă. Prin urmare, are ea însăşi nevoie de sprijinul prietenilor ei, în ocurenţă al Franţei.

Nu este greu să ne amuzăm privind caricatura în care Merkel, la volanul maşinii, este ghidată de Sarkozy, aşezat pe scaunul de alături, care îi spune: ”Non, non ma chérie! Tout droit! tout droit!” El are ideea cea bună – crede Garton Ash, adăugînd că în această fază decisivă a voiajului european, premierul britanic Cameron stă pe scaunul din spate sau, şi mai rău, în portbagaj, de unde cîrteşte la fiecare nouă descriere a rutei.

Recent, Merkel a declarat că Germania şi-ar dori mult să regăsească Marea Britanie, cu stilul ei nord european al economiei liberale de piaţă, în miezul afacerilor europene. Aşa stînd lucrurile, Garton Ash nu scapă ocazia să considere că ar fi pur şi simplu o prostie, o gravă eroare, dacă în momentul în care Germania a preluat un rol atît de decisiv în Europa, ar fi lăsată de una singură. Fiindcă Germania nici nu şi-a dorit acest rol pentru care nici nu este bine pregătită, avînd nevoie de ajutor spre a-l duce, cu bine, la bun sfîrşit. Cu atît mai mult cu cît, aşa cum fostul ministru american de externe, Henry Kissinger afirmase, Germania este prea mare pentru Europa, dar prea mică pentru întreaga lume.

Aşadar, o Germanie europeană

Totuşi, economic ca şi geopolitic, Germania nu se poate sustrage rolului de putere hegemonială,crede Thomas Schmidt, redactorul şef al cotidianului DIE WELT, în eseul publicat în cuprinsul unui recent supliment special consacrat Europei şi viitorului spaţiului monetar comun. Uniunea Europeană trebuie să rămînă un proiect al elitelor şi nu să devină un stat naţional, crede editorialistul .

Dezideratul reclamă din partea elitelor şi a opiniei publice germane, preciza profesorul de drept Christoph Schönberger, calităţi pe care dintotdeauna însăşi poziţia ţării în mijlocul Europei le impunea: renunţarea la introvertirea naţională, cunoaşterea atentă, observarea şi influenţarea vecinilor europeni, definirea propriilor interese ţinînd cont de interesele partenerilor, a gîndi prezentul şi viitorul Europei, împreună cu membrii ei.