A murit profesorul Mario Sorin Vasilescu. S-a prăbuşit în camera în care era cazat la Moeciu

Profesorul ar fi fost găsit pe jos în camera în care era cazat cu prilejul participării la Meciu la o tabără sapienţială, Seminarul National de la Moeciu, al Universitţii de Vară”.

Scriitorul Vasile Andru îi face un portret pentru adevarul.ro, vorbind despre „Legenda Mario Sorin Vasilescu”. Maestrul Mario Sorin Vasilescu (1947 – 2015) a fost o personalitate de primă mărime. Orientalist, conferenţiar, dascăl de înţelepciune, modelator de caractere umane, terapeut; un precursor în yoga românească. Şcoala de yoga întemeiată de el a împlinit 41 de ani şi a funcţionat urcător cu o singură întrerupere: în anii prohibiţiei spirituale, între 1982 şi 1989. În prezent, şcoala sa (singura de la noi recunoscută oficial de Federaţia Europeană de Yoga) este un stabilizator. Adică propune şi propagă un program de practică integrală; corectează şi îndiguieşte, la alţi îndrumători yoghini, multe deviaţii şi fantasmări. Iniţiat autentic, Mario Vasilescu a îndrumat yoga conform învăţăturii milenare şi o făcea cu măiestrie şi har.

Mario Sorin Vasilescu (n. 25 august 1947, Bucureşti) la 15 ani, a fost introdus în practica yoga pentru a fi salvat. Ştia că se află într-o stare gravă: a surprins o discuţie între doctorul I. C. Parhon şi părinţii săi, că mai avea de trăit 5-6 luni; din cauza unui blocaj major tiroidian, care antrenase o dereglare, incurabilă aparent, a sistemului endocrin. Această disfuncţie tiroidiană atrăsese după sine nenumărate alte complicaţii care şi ele se încadrau în ceea ce şi astăzi se numeşte: ireversibil sau incurabil. Acolo unde medicina oficială s-a vădit inoperantă, practicile yoga au fost salvatoare. Spuneam, contextul acesta i-a hotărât destinul. De atunci, cel salvat la viaţă, a simţit obligaţia şi chemarea puternică să răspundă altora care caută salvarea. Face studii de Medicină, întrerupte din motive familiale. În 1971-1972 ţine primele lecţii de Ashtanga Yoga, iar din anii 1974-1975, se revelează ca un proeminent şef de şcoală. Cercetările profesorului Mario Sorin Vasilescu au o temă unitară: Automodelarea umană pe bază de autocunoaştere şi autocontrol. Numeroasele articole pe care le-a semnat până acum – studii teoretice, experimente, lucrări practice, comunicări – converg toate spre tema sa predilectă, cu multiplele ei aspecte: automodelarea la nivelul vieţii cotidiene şi sociale (vezi serialul din „Flacăra”, 1976); elemente de epistemologie ale disciplinelor de automodelare (serialul din „Ştiinţă şi tehnică”, 1977-1982); articole despre filosofia şi practica mişcării conştiente, rubrici şi seriale practice la TV şi radio despre relaxare, utilizarea timpului respiratoriu, optimizarea capacităţii de învăţare; elemente de medicină tradiţională şi terapie holistică (în cadrul unui cerc profesional cu studenţii de la IMF Bucureşti). Comunicările sale ştiinţifice se ocupă de unele modalităţi de echilibrare psihisomatică, sau de cercetări în electronografie pentru evidenţierea modificărilor bio-câmpului în cadrul antrenamentului de autoperfecţionare. În aceste decenii, au beneficiat de lecţiile sale câteva mii de cursanţi. Cine a practicat cu Mario Sorin Vasilescu i-a remarcat darul paideic special, cunoştinţe enciclopedice, pasiune inter-disciplinară. În anii 80, fixează jaloanele unei posibile ştiinţe noi: Antroposemiotica. E un domeniu nou şi ar necesita unele explicaţii. Profesorul ne formulează o definiţie: „Capacitatea omului de a sesiza caracterul de informaţie şi – implicit – de semn, în gruparea de semne ale legilor naturii şi în rezultatul manifestat al acestor legi. Autocunoaşterea implică şi efortul de a descifra „semne” pe care materia şi le adresează sie însăşi de când a apărut; dar numai omul poate citi aceste semne. El îşi ameliorează comportamentul decodând corect şi necontrariind sugestiile care-i vin din informaţionalul universal. El va afla că ultima particulă a materiei comunică cu întregul, cu baza, cu prima „stare” a materiei. (…) Omul optimizat îşi amplifică necontenit biocâmpul, el primeşete şi dă cu generozitate.” De unde începe sentimentul şi realitatea de a fi un om util? Iată: „De acord, un om este util prin simplul fapt că există: fie şi pentru că din ele emană automat, în mediu, datele rezultând din relaţia sa cu natura. Cu atât mai mult cu cât acest proces este conştientizat prin cultură. Şi intensificat. Şi tot ca aspect etic al temei, aş merge mai departe, la a întrevedea o lume în care „omul născut din om” (antropogonul) să posede, la cel mai înalt nivel, simţul umanitiv, simţul de apartenenţă la umanitate. Iar socialul, dintr-un instinct, să devină, să devină, tot mai pregnant, fapt de conştiinţă. Aş numi „stare umanitivă” acea posibilă stare a omenirii neegoiste, trăind raţional, automodelându-se mereu în sensul armoniei cu semenii şi natura.”

Urmărește-ne în Discover