Abuzurile de la lotul de gimnastică, într-o carte tulburătoare. Maria Olaru: A fost teroare, am fost bătută!

Maria Olaru s-a născut în 1982, la Fălticeni. A început gimnastica la şase ani, iar primele performanţe le-a avut în 1996, la Campionatele Europene de Juniori, unde a câştigat medalia de aur. A urmat un lung şir de succese la seniori, dar preţul acestora a fost foarte mare, după cum poveşte ea însăşi, în biografia pe care o va lansa sâmbătă, la Bookfest. Cătălin Tolontan a publicat extrase din carte pe blogul său, tolo.ro, şi tot el este cel care a scris prefaţa la „Prețul aurului. Sinceritate incomodă”.

„Dacă această carte va fi publicată, ea reprezintă cea mai sinceră mărturie a performanței sportive apărută vreodată la noi. Și mai mult decât atât„, scrie jurnalistul. Asta deoarece Maria Olaru ne duce în spatele cortinei şi ne oferă frânturi needulcorate din viaţa de la lotul de gimnastică. Flash-uri care au lăsat traume şi o urmăresc şi acum, după aproape două decenii.

„Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.

Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Alte articole

Campioana olimpică Maria Olaru a sfidat gerul şi a făcut baie la copcă. „E prima dată când intru cu totul”

Cătălin Tolontan critică în termenii cei mai duri numirea Ioanei Ene Dogioiu în Consiliul de Administrație al Radioului Public: „Bolojan a spus că trebuie reduse Consiliile și numărul celor din CA”

Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, [subliniere]tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.[/subliniere]

A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.

De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.

Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».

Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele„, scrie Maria Olaru, în cartea sa.

O altă secvenţă o are în prim-plan chiar pe Maria Olaru. „După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut și s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră și făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri.

Acolo mi‑am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m‑a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m‑a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepție, m‑am lovit la coaste.

După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri și mi‑a mai spus catâr încăpățânat. Era iute la mânie și la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte… mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele – era tocmai ce nu‑mi trebuia.

Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine„, scrie aceasta.

Maria Olaru a povestit cu amărăciune şi de momentul retragerii: „Mi‑am anunțat retragerea și aproape toți știau că mă țin de cuvânt. Unii poate nu credeau, dar sperau. Ajunsă la cămin, m‑am aruncat în problemele administrative. Stăteam pe gânduri, la fel de singură, în camera mea.

Televizorul, dat la cel mai mic nivel sonor (abia îl auzeam de acolo, de lângă el), îmi reținea o minimă atenție, căci tocmai se transmiteau niște reclame imobiliare, care mă interesau în mod deosebit. Când… s‑a deschis ușa și a intrat doamna Mariana.

Nu era în cea mai bună dispoziție posibilă, lucru pe care l‑am simțit din prima. S‑a repezit glonț și mi‑a închis – cu un gest de comandant absolut – televizorul. «Dragă, n‑ai de gând să te mai potolești? Nu vezi că deranjezi pregătirea celorlalte, care mai vor să facă gimnastică?!».

Am avut încă o dată confirmarea atitudinii sale constante față de mine. Voia, biata de ea, să scape de «mărul stricat». Oare se temea să n‑o contaminez și pe dânsa? Nicio șansă…„