Diete de slăbit bizare: de la „mesteci şi scuipi” la dieta cu tenii

„Cuvântul grecesc «diatia», de unde provine «dietă» descria un întreg mod de viaţă”, spune Louise Foxcroft, istoric şi autoare a volumului „Calorii şi Corsete: O istorie a dietelor de mai bine de 2.000 de ani”, citată de bbc.co.uk.

„Pe atunci, dietele însemnau deopotrivă sănătate fizică şi psihică. Oamenii au început să prindă gustul dietelor de moft abia în secolul al XIX-lea. În această perioadă dietele au început să fie urmate mai mult din motive estetice decât pentru sănătate, aceasta fiind cauza pentru care industria dietelor a căpătat o amploare nebănuită”, adaugă Foxcroft.

Aceasta oferă şi câteva exemple ale celor mai ciudate cure de slăbire din întreaga lume.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

De exemplu, la începutul secolului 20, americanul Horace Fletcher a decretat că una dintre cele mai eficiente diete din lume este aceea în care mesteci şi scuipi. „Curentul”, imediat adoptat la nivel mondial, a purtat denumirea de „fletcherism” şi s-a bazat pe aceea că mâncarea trebuie mestecată cât mai mult, până toată „bunătatea” este extrasă, după care bolul alimentar format din fibrele rămase este scuipat.

Fletcher a fost explicit şi cu privire la numărul de masticaţii a fiecărui tip de aliment în parte, astfel că numai haşma are nevoie de nu mai puţin de 700 de mişcări ale gurii.

Dieta americanului a devenit în scurt timp foarte populară, fiind adoptată, printre alţii de scriitorii Henry James şi Fraz Kafka, iar nu puţine erau petrecerile adepţilor „fletcherismului” la care mesenii erau cronometraţi pentru a se asigura că au mestecât suficient.

Mai mult decât atât, dieta presupunea defecaţia o dată la două săptămâni, mai spune Foxcroft.

Dieta cu tenii, iniţaită la începutul anilor 1900, nu a fost, cu siguranţă, gândită pentru simandicoşi. Cu toate acestea, ea a devenit în scurt timp populară şi a fost adoptată chiar şi de celebrităţi, printre care şi de cântăreaţa de operă Maria Callas.

Cei care urmau dieta consumau, de obicei, chisturi de tenie de vită de mărimea unor tablete. Ajunse în intestine, acestea se dezvoltau, ajungeau la maturitate şi absorbeau mâncarea. Însă, în afară de pierderea în greutate, dieta avea şi efecte nedorite, printre care diareea şi starea de vomă.

Atunci când persoane care urma dieta cu tenii ajungea la greutatea dorită, era suficient să ia o perioadă medicamente antiparazitare pentru a ucide teniile şi a le elimina prin scaun. Nu puţine au fost cazurile în care adepţii acestui stil de a slăbi au făcut complicaţii abdominale şi rectale. Mai mult, în cazul în care tenia se dezvolta prea mult – putea ajunge şi la 9 metri – persoana-gazdă era în pericol de a face diferite boli precum meningita, epilepsia sau demenţa.

Medicamentele pentru slăbit şi poţiunile miraculoase care duceau la pierderea masei corporale au devenit foarte populare şi profitabile în secolul al XIX-lea. Însă, adesea, aceste soluţii-minune erau şi foarte periculoase din cauza ingredientelor pe care le conţineau. Multe aveau în compoziţie arsenic sau stricnină care, în cantităţi neadecvate, puteau provoca moartea.

„Despre arsenic se spune că ar accelera metabolismul mult mai mult decât o fac amfetaminele”, spune Foxcroft. Însă, deşi cantitatea de arsenic din pastilele pentru slăbit era mult mai mică, efectul produs de acesta este mult mai nociv decât acela al amfetaminelor, mai ales că aceia care recurgeau la astfel de diete aveau tendinţa de a-şi administra o doză mai mare de astfel de medicamente pentru a creşte – spuneau ei – eficienţa.

Dietele celebrităţilor nu mai sunt de mult o noutate. Lordul Byron a fost printre primii „guru” ai curelor de slăbire, fiind considerat acela care a dat startul „obsesiei dietelor” în rândul vedetelor.

În încercarea de a se menţine slab şi arătos, celebrul Byron a adoptat o dietă bazată pe oţet, devenită în scurt timp foarte populară.

Astfel, pentru a se asigura că detoxifierea organismului său se desfăşoară cu succes, lordul bea zilnic oţet şi consuma cartofi care fuseseră anterior ţinuţi în acest lichid. Desigur, efectele secundare nu au întârziat să apară, Byron confruntându-se în permanenţă cu diareea şi stările de vomă. Cu toate acestea, puternica influenţă culturală exercitată de Lordul Byron a făcut ca dieta implementată de acesta să fie adoptată de mulţi dintre romanticii care îşi doreau să arate precum celebrul scriitor.

„Toate tinerele noastre îşi trăiesc copilăria în semi-înfometare”, scria pe atunci un critic.

Pe la jumătatea anilor 1800, Charles Goodyear – cel care a şi dat numele unei mărci de anvelope – şi-a dat seama cum să crească proprietăţile cauciucului, dincolo de starea lui naturală prin procesul de vulcanizare. Astfel, în contextul Revoluţiei Industriale şi a producţiei de masă, folosirea cauciucului s-a extins cu repeziciune.

Cauciucul a început să fie folosit astfel în pantaloni scurţi, combinezoane, chiloţi şi corsete, datorită faptului să specialiştii au informat cu privirile la proprietăţile acestei materii primie de a elimina grăsimea prin procesul de transpiraţie.

Aşa se face că celebrele corsete şi lenjeria din cauciuc au ajuns să fie purtate atât de femei, cât şi de bărbaţi, deşi efectele secundare erau deopotrivă inestetice şi dureroase. Din supraexpunerii la umezeală, pielea începea să crape şi chiar să se infecteze.

Moda corsetelor de cauciuc a încetat însă odată cu Primul Război Mondial când cauciucul a fost necesar în scopuri militare.