Cătălina Mustață, despre sacrificiile făcute ca să devină actriță: „Aveam o cameră plină de igrasie și fără căldură. A fost foarte greu, mâncam Eugenia în neștire. Era cu totul altceva decât îmi imaginasem”

Actrița Cătălina Mustață a dezvăluit, în cadrul unui interviu, prin ce experiențe neplăcute a fost nevoită să treacă pentru a-și construi, în cele din urmă, cariera mult dorită.

Cătălina Mustață, în vârstă de 55 de ani, a povestit că a avut o copilărie frumoasă, în Brașov, și și-a adus aminte cum punea în scenă piese de teatru în scara blocului, alături de ceilalți copii.

„De la 3 ani știam că vreau să fiu actriță. Nu am conceput altceva. A fost visul meu de mic copil și asta am și făcut, spre disperarea mamei. În timp ce mergeam la Școala populară de Arte, și recitam pentru că trebuia să am diplome de la Cântarea României pentru înscrierea la Facultatea de Teatru. Nu recitam poezii cu soții Ceaușescu, dar găseam poezii patriotice care să meargă în contextul Cântării României: Nichita Stănescu, George Macovescu…”, a declarat Cătălina Mustață pentru Adevărul.

Citește și Florin Zamfirescu, despre cele trei căsnicii eşuate: „Cătălina Mustață moşteneşte ea ceva. De la 40 de ani a luat-o în jos”

Alte articole

Mădălina Ghenea a ajuns pe mâna medicilor. Ce a pățit actrița

Cum îl cheamă pe fiul Ilonei Brezoianu. Actrița s-a întors deja la lucru

Nu a intrat din prima la Teatru, dar nu și-a pierdut speranța. A fost perseverentă și a dat din nou admitere în anul următor.

„Eram hotărâtă să dau la Teatru, când era autofinanțare. Opțiunea mea pentru teatru era o disperare teribilă a părinților mei și a celor din jur. În vremea aceea se jucau și trei spectacole pe zi pentru a avea încasări și a putea întreține teatrul. Prima dată când am dat admiterea am picat. Erau patru locuri la fete și eram 286. La Mureș era un singur loc, la București, patru. Am picat a treia sub linie, ceea ce pentru mine a fost un mare câștig, pentru că mi-am dat seama că am depășit multe fete până la locul acela. Evident că nu mi-a trecut ideea de a da la Teatru, deși am avut o ședință de familie și mi s-a spus să îmi iau gândul de la asta. Am mers pe păcăleală și le-am spus că dau la Filologie. În următorul an, nu lipseam din Biblioteca Centrală din Brașov unde îmi căutam în continuare repertoriul. În același timp, mergeam la Școala Populară de Artă și la serviciu, unde făceam pirogravură. Aveam un vecin care avea chioșc de produse artizanale la Castelul Bran, iar eu pirogravam castelul pe farfurii de lemn.

Da (am intrat în anul următor la IATC). Pe ultima sută de metri, părinții au aflat că voi merge tot la Teatru. Mama era mai disperată, iar tata mai încrezător. Atunci mi-a spus tata să îl răzbun artistic. Este motivul pentru care mi-am păstrat numele lui ca actriță și îl voi păstra în continuare. La un moment dat, Sanda Manu, profesoara mea de actorie, mi-a spus să îmi schimb numele, că nu sună bine”, a mai spus actrița.

Citește și Florin Zamfirescu, la un pas de moarte. Dezvăluirile actorului: „Am auzit o bufnitură în spate”

Cătălina Mustață și-a adus aminte de anii studenției și a povestit cum a reușit să se adapteze la viața în Capitală.

„Era o sărăcie lucie. Facultatea de Teatru nu avea cămin, căci eram puțini într-un an, iar eu și o colegă am fost cazate la căminul Facultății de Drept. Ne-au dat ultima cameră, pe colț, plină de igrasie, fără căldură. Primul an a fost foarte greu – în primul rând, ești zi-lumină la facultate, ești solicitat non-stop. Mâncam Eugenia în neștire, aveam cartelă la cantină, mama îmi trimitea prăjituri și mâncam noaptea, iar atunci m-am îngrășat (râde). A fost o criză de adaptare, cu muncă enormă, și era cu totul altceva decât îmi imaginasem”, a continuat ea.

Revoluția, văzută prin ochii Cătălinei Mustață

„Eram în București și locuiam la căminul Facultății de Arhitectură, în Piața Rosetti, la doi pași de Universitate. Pe vremea aceea îi sunam pe ai mei de la telefoanele cu fise de la Palatul Telefoanelor și nu știam cum să îi contactez mai repede. O bună vreme am stat baricadați în cămin, dar aveam pe hol un televizor alb-negru și urmăream ce se întâmplă. Se trăgea pe străzi, colegi de-ai mei din facultate primiseră arme și apărau clădirea, la Arhitectură eram numai fete și nu ne-au dat puști. Nu prea am ieșit în acea perioadă în care degringolada era maximă. Horia Căciulescu murise lângă Palatul Telefoanelor, unde dusese pe cineva să dea telefon. L-au împușcat și au scris pe mașină „terorist“. Umblau zvonuri înnebunitoare, iar mulți au murit împușcați aiurea. Când s-a făcut pactul, am luat trenul și m-am dus la ai mei, la Brașov. Făceam poze de pe magazinul central al orașului, cu un coleg, și lumea spunea că suntem nebuni, că poate ne împușcă cineva”.