Actrița Ioana Pavelescu: „Suntem martori la o vulgarizare accelerată. Filmul românesc vorbește obsesiv despre urât”

Ioana Pavelescu, în vârstă de 75 de ani, povestește că meseria de actor a venit natural, nu a visat să fie actriță. Pentru că era mereu alături de mama ei, Corina Constantinescu, practic, a copilărit la teatru, admirându-și părintele, dar și alți mari actori.

Citește și: Cine este misterioasa actriţă care l-a făcut pe Amza Pellea să calce strâmb. Actorul nu a putut rezista frumuseţii ei inegalabile şi şi-a părăsit soţia

„Alegerea profesiei de actor a venit spre mine natural, firesc. Nici nu pot spune că a fost o alegere. Nu îmi aduc aminte când am spus – vreau să fiu actriță…. Fascinația pe care am avut-o dintotdeauna pentru scenă, pentru mama și colegii ei, Teatrul Mic unde am copilărit, Marietta Sadova, nașa mea, totul în jurul meu vorbea de teatru, de frumusețea și noblețea acestei meserii, de misiunea importantă pe care o au actorii.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Firescul și bucuria de a fi pe scenă au început treptat, treptat să ducă la întrebări, scormoniri de sensuri și înțelesuri, neliniști și bântuiri. Actorul nu este o modă. Nu ține de trenduri, nu ține de valuri trecătoare.

Alte articole

Boala gravă de care suferea Anca Pandrea. Actrița a murit pe patul de spital, după ce starea ei s-a agravat

Visul neîmplinit cu care a murit Anca Pandrea. Mărturisirea dureroasă a actriței: „Am un mare regret”

Arta și actorul nu își găsesc identitatea în performanțe evolutive, ci în autenticitate. Știința și tehnica au nevoie de progres ca să se justifice. Arta nu. Arta trebuie doar să rămână sinceră și vie. Ea nu se supune progresului, dar simte prezentul și îl traduce în esență. Se autentifică în fiecare generație prin acea nevoie profundă de a căuta adevărul„, a spus Ioana Pavelescu, pentru Viva.ro.

Ioana Pavelescu: „E o discrepanță dureroasă între teatrul românesc și filmul românesc de azi”

„Urâtul a devenit normă. Lumea artistică românească pare a se complace în mizerie estetică și în platitudine. Arta nu mai provoacă, nu mai transformă – doar reflectă mediocritatea. Și nu o face cu luciditate, ci cu resemnare. Modelele de azi sunt niște tatuaje si mulți followers pe niște teme de periferie a minții umane.

Un om, o generație care trăiește fără repere, fără modele, suferă – după părerea mea – de suficiență și prostie. O generație trebuie să fie definită conceptual, adică spiritual și cultural. Atunci când nu există repere, nu se mai poate vorbi despre generație. Biologicul nu lasă nimic în urma sa. Iar dacă există, totuși, încercări culturale chinuite, care se vor spontane, ele vor fi, inevitabil, caduce.

Suntem martori la o vulgarizare accelerată a tot ce ține de creație. Filmul românesc, cu rare excepții (fabuloase, de altfel), vorbește obsesiv despre urât și o face fără nicio intenție de transcendere. Arta nu înseamnă să ne arăți cât de murdară e baia blocului. Adevărul nu este suficient. Adevărul brut e interesant în jurnalism, nu în artă. În artă, urâtul trebuie sublimat, trebuie să restructureze sufletul privitorului.

În acest peisaj cenușiu, teatrul a devenit refugiul celor care mai cred în sens, în vibrație, în profunzime. Acolo, energiile au rămas autentice. Actorul se întâlnește cu marile texte, cu marii gânditori ai lumii, cu eternitatea.

Acolo își forțează limitele și respiră adevărul viu, nu cel mort, notarial, al „realității’. E o discrepanță dureroasă între teatrul românesc și filmul românesc de azi. Și, da, publicul – tot mai eterogen – își caută vocea în funcție de propriile opțiuni culturale„, a mai spus Ioana Pavelescu.