Gardurile din jurul blocurilor: protecție, ordine sau fragmentarea orașului? O dezbatere care împarte Bucureștiul

De câțiva ani, tema a revenit în discuție odată cu lucrările de reamenajare urbană, cu intervențiile pe spațiile verzi și cu încercarea de a limita parcarea pe trotuare și zone verzi. Iar reacțiile sunt aproape mereu polarizate.

Cum se raportează alte orașe la problema gardurilor

În marile orașe europene, situația este diferită mai ales pentru că spațiile dintre blocuri sunt, de regulă, private. În Copenhaga, Berlin sau Viena, curțile interioare sunt considerate parte a condominiului, iar accesul publicului este restricționat natural, uneori prin garduri discrete, alteori prin simpla arhitectură a ansamblului.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

În Paris, curțile rezidențiale sunt închise în proporție de peste 90%. Ele nu sunt spațiu public, ci proprietate privată, iar accesul se face cu cod sau telecomandă.

London, Barcelona sau Amsterdam mențin un model mixt: spațiul privat este protejat, dar spațiul public rămâne clar delimitat și coerent, fără garduri care să rupă traseele pietonale sau vizuale.

Pe scurt, gardurile nu sunt un „rău” în sine. Totul ține de statutul juridic al terenului, de gradul de utilizare și de modul în care acestea interacționează cu orașul. Diferența majoră față de București este că, în Vest, gardul înconjoară proprietate privată, nu terenuri care, ca la noi, sunt în mare parte domeniu public.

Bucureștiul: între nevoia de protecție și dorința de spațiu deschis

În București, spațiile dintre blocuri sunt în majoritate proprietate publică. Asta înseamnă că, indiferent de percepția locatarilor, ele rămân spații ale orașului, accesibile tuturor.

De aici apar conflictele:
– unii locatari vor garduri pentru a proteja grădinile de mașinile care urcă pe spațiul verde;
– alții reclamă faptul că anumite persoane își plimbă animalele în curțile blocurilor fără să strângă după ele;
– unii văd gardul ca un mod de a proteja investițiile în grădinile blocurilor;
– alții simt că gardurile rup coerența pietonală și transformă cartierele în labirinturi.

Bucureștiul nu a găsit încă o regulă unitară. Unele sectoare montează garduri automat. Altele le evită. Iar unele le lasă la latitudinea comunității.

Modelul Sectorului 3: decizia rămâne la locatari

În Sectorul 3, administrația a adoptat o abordare flexibilă: acolo unde se fac lucrări de reorganizare urbană, locatarii decid dacă vor sau nu garduri în jurul blocurilor. Nu există o politică unică, iar decizia este luată cu consultarea asociației de proprietari. Rezultatul este relevant pentru dezbaterea de la nivelul orașului: aproximativ 90% dintre solicitările primite au fost în favoarea montării de garduri. Motivația cel mai des invocată: protecția spațiului verde, evitarea accesului mașinilor și descurajarea comportamentelor mai puțin civice. Mulți locatari nu vor să renunțe la garduri, considerându-le o minimă formă de control asupra spațiului imediat înconjurător, într-un oraș unde spațiul public este deseori vulnerabil.

Mai mult dialog, mai puține bariere inutile

Gardurile din jurul blocurilor sunt un simptom al unui oraș care nu și-a stabilit încă relația cu spațiul public. Oamenii cer garduri nu din plăcerea de a delimita, ci din frustrarea unui spațiu comun prea des abuzat. La fel, cei care critică gardurile nu o fac din ideologie urbanistică, ci din dorința unui oraș coerent, accesibil și deschis. Dacă Bucureștiul vrea să ajungă la un model european de locuire, are nevoie de mai mult decât garduri sau de lipsa lor: are nevoie de civilitate, reguli clare, întreținere, ordine publică și o viziune urbană în care spațiul comun este respectat.