Cele şapte păcate, în Săptămâna Mare, la România TV VIDEO

1. Mândria.

Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a făcut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava deşartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, lăudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea şi neruşinarea. După Sf. Nectarie al Eghinei, îngâmfarea este patima cea mai rea dintre toate şi pricină a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă aşezămintele, tulbură pacea din lume, aduce lupte şi războaie şi toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naşte neruşinarea, necredinţa, ura, mânia, dispreţul, duşmănia, dispreţuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea. Pe când cel ce are smerenie scapă de toate acestea şi le biruieşte. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moşteni pământul celor blânzi, adică al drepţilor… Căci, cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

2. Invidia.

Invidia este păcat de moarte şi dintr-însa ies zece ramuri, adică: complotul, mânia, duşmănia, cearta, nemuţumirea, luarea în râs, bucuria de răul altuia, ura, ţinerea de minte a răului, uciderea. lnvidia este patima unui suflet înrăit, chinuit de bunul mers şi faptele bune ale aproapelui. Invidiosul, ca şi tuberculosul, este mâncat pe dinăuntru şi este mistuit de patimă. Invidiosul urăşte pe cel ce îl întrece cu situaţia, cu bogăţia, cu cinstea. Invidiosul pofteşte necontenit bunurile aproapelui său, urăşte pe cei frumoşi şi buni. Este prietenul şi ajutorul satanei. Invidiosul se hrăneşte cu nenorocirea aproapelui său. „Nu este patima mai otrăvitoare ca invidia”, zice Marele Vasile. Aşa cum rugina mănâncă fierul, aşa şi invidia macină sufletul celui ce o are”.  „Invidia este cea mai nedreaptă dintre toate patimile, dar şi cea mai dreaptă: pe de o parte, izgoneşte tot binele, iar pe de alta, chinuieşte pe cel care o are”. (Sf. Grigorie Teologul) Dar cel ce are adevărata dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe toate acestea le biruieşte şi le nesocoteşte şi de nici una nu este rănit; pentru că „dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată”, după Sf. Apostol Pavel. (I Cor. 13. 4)

Alte articole

Victor Ciutacu, după decizia CNA de suspendare a emisiei România TV: „Vă strigă Coreea de Nord, politrucilor. Contestăm în instanța de judecată abuzul și ne vedem de treabă”

VIDEO Transferul anului pe piața TV din România: Silviu Mănăstire la România TV! Va deschide, vineri, ”Cutia neagră”

3. Iubirea de argint

Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, căci dintr-însa se nasc: mărturia mincinoasă, lăcomia, minciuna, nemilostivirea, vicleşugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătaria, închinarea la idoli. Toate acestea sunt roadele şi copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea iraţionala de bani, este patima înfricoşata, nedreaptă, fărădelege şi nesăturată. Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toţi; are totul şi nu are nimic. Niciodată nu se ridica sătul de la masă, iar dacă este invitat la altcineva mănâncă precum porcul. Niciodată nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe lânga ceea ce are doreşte, dacă ar fi cu putinţă, să grămădească toţi banii din lume. Iubitorul de argint şi lacomii sunt cei mai mari, mai înfricoşaţi, rnai vătămători materialişti şi duşmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint se aseamănă cu animalul care transporta aur, dar se hrăneşte cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: „Necontenit vede aur, necontenit cugetă la aur şi numai pe acesta îl vede înaintea ochilor şi-şi aduce aminte numai de el”. Dar cel ce face milostenie, pe toate acestea le calcă în picioare şi de nici una nu este vătămat; căci milostenia face pe om asemenea cu Dumnezeu: milostiv, îndurător, iubitor de oameni, bucuros, compătimitor; îl face prieten al lui Durnnezeu, şi numele lui este cunoscut tuturor.

4. Desfrânarea.

Desfrânarea este păcat de moarte, oprit şi de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din acest păcat se nasc: sodomia, onania, corupţia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul, nefrica de Dumnezeu ş.a. Toate acestea sunt copiii şi roadele desfrânarii. „Prin patru lucruri, zice un părinte, se trezeşte patima desfrânarii şi curvia: din mâncare şi băutura peste măsura; din somn mult; din nelucrare, joacă şi multă vorbire şi din împodobirea hainelor”. Iar Marele Vasile zice: „Cel stăpânit de diavolul desfrânării nu are numai acest păcat, ci adaugă şi altul. Adică, vorbeşte neruşinat, se îmbată şi ispiteşte şi pe alţii. Iar cel ce are curăţie, pe toate acestea le biruieşte, le calcă în picioare şi de nimic nu este vătămat, căci înfrânarea păzeşte pe om feciorelnic, curat, nestricat, asemenea îngerilor lui Dumnezeu şi aduce lui Dumnezeu jertfa vrednică, totdeauna, în tot timpul şi locul.

5. Lăcomia pântecelui.

Lăcomia este păcatul de moarte din care se nasc: risipa, ilegalitatea, jurământul mincinos, beţia, furtul, senzualitatea, răpirea, linguşirea, neruşinarea, nesăturarea. Toate acestea sunt progeniturile şi rodul lăcomiei pântecelui. „Grija de pântece este rădăcina tuturor relelor. Cel ce-şi îngrijeşte stomacul şi luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voieşte să stinga focul cu gaz. Când pântecele este strâmtorat, se smereşte inima; dar când acesta este îngrijit, gândul se fuduleste”. (Sf. loan Scărarul) „Cine se îndestulează cu mâncarea se aseamănă cu animalele şi cu fiarele: cu tigrul, cu leul, cu ursul şi cu porcii, si nu cu oamenii”. (Sf. Joan Hrisostom) „Nu murdăria este rea, ci lăcomia pântecelui. Căci multă mâncare şi deasă mâncare este cauza desfrânării”. (Maxim Marturisitorul) „Însă mare bun este postul. Acesta nimiceşte rănile păcatului, potoleşte aprinderea patimilor trupeşti şi le îmblânzeşte, este sălaşul bunătăţii, odrăslire a rodului bucuriei” (Sf. S. Metafrast). Iar cel ce posteşte pe toate acestea le biruieşte şi le dispreţuieşte, pentru că postul este însoţit de înfrânare, de nevoinţă, de curăţie şi de rugăciune.

6. Trândăvia.

Trândăvia este păcatul de moarte căruia îi urmează: deznădejdea, lenea, nepăsarea, neglijenţa, impietatea, necredinţa, slăbanogirea, osândirea altuia, amânarea ş.a., care sunt copiii trândaviei. Cel stăpânit de trândăvie urăşte cele prezente şi doreşte pe cele ce nu sunt de faţă” (Sf. Ioan Damaschin). „Multă nepăsare şi trândăvie este mai vătămătoare decât toată lucrarea diavolească, şi diavolul care îi stăpâneşte, prin trândăvie îi stăpâneşte. Pe când cel râvnitor şi veghetor cu sufletul, de toate acestea este scăpat şi le biruieşte cu totul, căci cel veghetor are apărători rugăciunea, evlavia, pocăinţa, căldura, studiul, cinstea, frica de Dumnezeu, spovedania, cugetarea la Sfintele Scripturi, prin care găseşte viaţa veşnică”.

7. Mânia.

Mânia este păcatul de moarte din care se nasc: nebunia, blasfemia, cruzimea, tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea şi multe altele, care toate sunt copiii mâniei şi iritaţiei. Toate pe care le fac oamenii stăpâniţi de mânie sunt oarbe, fără de minte, păcate. De aceea, zice Sf. loan Gura de Aur, trebuie să ne păzim de mânie şi să vorbim cu cuviinţă; şi nu numai a nu ne mânia, ci nici a nu striga, căci răcnirea este materie a mâniei. Să tăiem aripile mâniei, ca nu cumva răutatea să crească iarăşi; căci arzătoare este patima mâniei; arzător şi teribil jefuieşte sufletele noastre. De aceea, trebuie ca totdeauna să-i astupăm ieşirea ei. Foc teribil este mânia şi pe toate le mistuie. Mânia este şi mai teribilă decât beţia, mai mizerabila decât diavolul. Dar, dacă ne păzim să nu ridicam glasul, am găsit calea cea mai bună a filozofiei. Dar omul răbdător pe toate acestea le suferă şi le biruieşte, pentru că din răbdare se naşte nerăutatea şi resemnarea prin care toate se biruiesc şi se risipesc.