FRANCOIS HOLLANDE poate fi considerat opusul lui Nicolas Sarkozy, dincolo de divergenţele politice acest bărbat amabil fiind total opus preşedintelui în exerciţiu, dorind consensul şi exprimându-şi opiniile, fiind criticat pentru delicateţea, nehotărârea şi lipsa sa de experinţă.

El a străbătut ţara de aproximativ doi ani, perioadă în care a încercat să îşi schimbe imaginea. Un bărbat afabil, care se fereşte de conflict, el vrea să se prezinte ca fiind puternic, „tenace”, principala sa calitate în opinia fostului ministru Michel Sapin.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Klaus Iohannis, cotat cu şanse mari pentru a-i lua locul preşedintei ...

Alina Gorghiu: „Cred că locul Republicii Moldova este ...

Hollande, în vârstă de 57 de ani, afirmă că va fi „persoana care poate schimba ţara”, o veche democraţie pe care o consideră „maltratată” de exercitarea în mod brutal a puterii de către un „hiperpreşedinte” care întârzie să ofere un viitor tinerilor.

El vrea să fie un „preşedinte normal”, iar în opinia sa preşedinţia reprezintă un simbol.

În ceea ce priveşte morala, Hollande vrea să îi taxeze pe cei extrem de bogaţi mai degrabă din „patriotism” decât cu scopul de a umple vistieria statului.

Dar, mai ales, „viitorul şef de stat trebuie să fie opusul lui Nicolas Sarkozy”, subliniază candidatul socialist.

El este creditat cu 28% dn intenţiile de vot în primul tur de scrutin, fiind pe primul loc în urma celor mai recente sondaje.

NICOLAS SARKOZY, nerăbdător şi voluntarist, care a reprezentat pentru majoritatea francezilor speranţa unei „rupturi”, a fost considerat uneori dezordonat şi brutal, şocând prin modul de exercitare a puterii şi sfârşind prin a ajunge unul dintre cei mai nepopulari preşedinţi.

Nicolas Paul Stéphane Sarközy de Nagy-Bocsa, în vârstă de 57 de ani, visa încă de pe când era copil să devină preşedinte. El este fiul unui imigrant ungar, de meserie avocat, care nu provine nici din înalta burghezie provincială şi nici de pe băncile unor şcoli franceze prestigioase.

Fostul preşedinte Jacques Chirac îl caracterizează drept un om ambiţios, muncitor şi energic, dotat cu un „insaţiabil apetit pentru acţiune”, „care nu se îndoieşte de nimic şi care mai ales nu se îndoieşte de sine” în atingerea scopurilor pe care şi le propune.

Sarkozy poate fi considerat un bărbat grăbit, care reuşeşte să depăşească în mod sistematic toate obstacolele din calea sa. La vârsta de 19 ani s-a angajat în mişcarea politică de dreapta, a fost ales primar la vârsta de 28 de ani, deputat la 34, a fost numit ministru pentru prima dată la vârsta de 38 de ani, iar la 52 de ani a devenit şeful statului.

La preluarea puterii, cu 53% din voturile exprimate în mai 2007, după ce a promis să „reformeze Franţa”, el beneficia de o popularitate de care nu s-a mai bucurat nimeni de la generalul De Gaulle încoace. „Eu nu am dreptul să dezamăgesc”, spunea acesta pe atunci.

În cursul întregului său mandat, Nicolas Sarkozy a recunoscut că a comis unele „erori”. Însă de fiecare dată el a declarat că s-a schimbat, s-a maturizat, a învăţat din erori. „Simt cum urcă valul”, „vom câştiga”, a declarat el recent, la doar câteva zile după ce a părut să ia în calcul o înfrângere în alegeri.

Nikolas Sarkozy este creditat cu 25% dn intenţiile de vot în primul tur de scrutin, sub Francois Hollande, cu care se va lupta probabil în cel de-al doilea tur de alegeri.

JEAN-LUC MELENCHON este fenomenul acestei campanii. Fost ministru şi senator socialist în vârstă de 61 de ani, care a făcut alianţă cu comuniştii, el a revigorat visurile de egalitate şi universaliste pe care stânga franceză le-a moştenit din Iluminism şi revoluţiile din secolul XIX.

Convins că săracii nu sunt marginali, ci „inima societăţii capitaliste”, el militează pentru partajarea bogăţiilor şi cere organizarea unei „revoluţii cetăţeneşti” unde alegerile ar constitui doar o etapă.

El proclamă că social-democraţia europeană este „un astru mort” şi îşi are inspiraţia în mişcările populare din American Latină, care l-au adus la putere pe Luiz Inacio Lula da Silva în Brazilia şi pe Hugo Chavez în Venezuela.

Mélenchon, pe care sondajele îl creditează cu până la 15 la sută din intenţiile de vot, face mai mult decât să reunească alegătorii tradiţionali ai stângii radicale – pe care şi-i dispută cu doi candidaţi troţkişti, Philippe Poutou şi Nathalie Arthaud.

Ambiţia sa este de a smulge voturi populare de la extrema dreaptă. El seduce şi o parte din alegătorii socialişti dezamăgiţi de programul lui François Hollande, pe care aceştia îl consideră insuficient de ambiţios, precum şi ecologişti, care nu sunt foarte convinşi de candidatul lor, fostul magistrat anticorupţie Eva Joly.

MARINE LE PEN, în vârstă de 43 de ani, al cărei partid, Frontul Naţional, este instalat solid în peisajul politic, vrea să reitereze succesul tatălui său, Jean-Marie Le Pen, din 2002, când l-a eliminat în primul tur pe socialistul Lionel Jospin şi s-a confruntat cu Jacques Chirac în al doilea tur.

Dar pe temele sale predilecte – lupta împotriva imigraţiei şi a lipsei de securitate – ea se confruntă cu Nicolas Sarkozy, care a adoptat la aceste alegeri aceeaşi strategie de atragere de voturi de la extrema dreaptă, care i-a reuşit în 2007. După un început de campanie în forţă, ea pare să piardă din viteză, ajungând pe locul al patrulea în sondaje.

Marine Le Pen îşi prezintă programul în culori sociale: apărarea puterii de cumpărare, revalorizarea pensiilor, dreptate fiscală. Ea se prezintă chiar ca cea mai bună apărătoare a laicităţii împotriva „comunitarismului” musulmanilor.

Ea promovează „patriotismul economic” împotriva „dictatelor” Europei, „prioritatea naţională”, noua denumire „preferinţa naţională” în loc de imigranţi, termen folosit de tatăl ei, şi vrea să redea Franţei „libertatea monetară” părăsind zona euro.

FRANCOIS BAYROU, candidat de centru, în vârstă de 60 de ani, s-a clasat al treilea la alegerile din 2007. Acest individ solitar şi orgolios care crede în destinul său s-a lansat pentru a treia oară în cursa pentru palatul Elysée, convins că lipsa de popularitate a lui Nicolas Sarkozy şi imperativele crizei financiare şi economice i-au oferit o şansă de a convinge alegătorii să rupă cu tradiţia clivajului dreapta-stânga.

El cere statului să „cheltuiască mai puţin şi să servească mai bine” şi avertizează că „este ultima dată când se poate salva modelul social şi republican” de care sunt ataşaţi francezii. El îşi acuză fără încetare adversarii că le ascund francezilor gravitatea situaţiei.

Cu două săptămâni înainte de primul tur, acest fost profesor speră că va fi auzit, în pofida faptului că sondajele prezintă popularitatea sa ca fiind în scădere.

El refuză să spună pentru care dintre cei doi candidaţi, socialistul François Hollande sau campionul dreptei Nicolas Sarkozy, le va cere alegătorilor săi să voteze în cazul unui eşec după primul tur.

PHILLPE POUTOU, în vârstă de 45 de ani, nu are nimic dintr-un politician profesionist. Dar după ce a fost tratat cu condescendenţă de către presă la începutul campaniei, el denunţând, la rândul său, un „dispreţ social”, Poutou se bucură de un succes în cadrul apariţiilor sale televizate.

Poutou şi-a luat concediu de la Uzina Ford din Blanquefort (sud-vest), pentru a apăra programul Noul Partid Anticapitalist, unul dintre multiplele curente ale „galaxiei” troţkiste, care preconizează expropierea băncilor, anularea datoriilor şi interzicerea concedierilor.

El apără totodată „democraţia directă”, ca opusă sistemului prezidenţial, deoarece, „în mod fundamental, nu există democraţie. Aceasta este ansamblul instituţiilor de care vrem să scăpăm”.

Însă Philippe Poutou mărturiseşte deschis că nu se pricepe la campanii electorale. Dimineaţa, „când mă trezesc, îmi spun acelaşi lucru: «Ah, rahat, sunt candidat!»”.

În calitate de candidat, el este succesorul unui poştaş, Olivier Besancenot, aspirant în 2002 şi 2007, creditat cu 4% de fiecare dată, care s-a bucurat de popularitate din cauza alurii sale de adolescent insolent.

De această dată, însă, sondajele îl creditează pe Philippe Poutou cu 1%, o victimă a atracţiei exercitate de candidatul stângii radicale Jean-Luc Mélenchon asupra alegătorilor care visează la un alt tip de societate.

JACQUES CHEMINADE, în vârstă de 70 de ani, care se defineşte ca un „gaullist de stânga”, este, în schimb, un mai vechi aspirant la preşedinţie, funcţie la care a acandidat în 1995, când a primit 0,28% din voturi. În celelalte dăţi, Cheminade nu a reuşit să obţină un număr suficient de susţineri din partea aleşilor, pentru a putea candida.

Diplomat al Şcolii Naţionale de Administraţie (ENA), o adevărată „maşină” de fabricat funcţionari şi conducători ai marilor întreprinderi publice, acest bărbat, îmbrăcat întotdeauna la patru ace, se mândreşte că prezis încă din 1995 criza economică şi mometară care afectează lumea în prezent.

Pentru a ieşi din criză, el vrea să scape lumea de „influenţa monetaristă şi de logica sa prădătoare”, preconizând industrializarea Lunii şi cucerirea lui Marte. „Trebuie să ai o viziune pe termen lung” pentru a relansa creşterea, subliniază el imperturbabil.

În schimb, Cheminade îşi pierde aplombul atunci când jurnaliştii îl întreabă insistent despre relaţiile sale cu polemista şi miliardara americană Lyndon LaRouche, etichetată ca fiind de extremă dreapta, care a publicat afişe cu Barack Obama purtând o mustaţă ca a lui Adolf Hitler.

EVA JOLY, creditată cu 2-3% din intenţiile de vot, este candidata din partea ecologiştilor la alegerile prezienţiale din Franţa.

Dintre cei zece candidaţi la preşedinţie, alţi doi sunt creditaţi cu câte 1% din intenţiile de vot. Este vorba despre NATHALIE ARTHAUD, o profesoară de economie care apără tezele unei alte mişcări troţkiste, şi NICOLAS DUPONT-AIGNAN, un adept al tezei suveranismului şi inamic al „oligarhiei care decide împotriva opiniei poporului”.