Complexul brâncovenesc Râmnicu Sărat, secole de istorie zbuciumată FOTO

Biserica din complexul brâncovenesc din municipiul Râmnicu Sărat a fost ridicată în centrul târgului de pe râul Râmnic, capitala unui ținut de margine al Țării Românești, pe locul unei biserici din lemn din secolul al XVI-lea, purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului”, potrivit Agerpres.

Complexul brâncovenesc Râmnicu Sărat este în curs de restaurare cu fonduri europene și va fi deschis publicului larg la finalul acestui an.

Potrivit viceprimarului Sorin Cârjan, Complexul brâncovenesc se află în curs de restaurare cu fonduri europene printr-un proiect în valoare de circa două milioane de euro.

„La finalul acestui an, cele trei elemente de bază, Stăreția, care va găzdui patru din cele cinci secții ale muzeului municipal, Palatul brâncovenesc și Zidul de cetate mănăstirească vor fi deschise publicului larg”, a declarat viceprimarul.

Alte articole

Suspiciune de fraudă cu fonduri europene la Râmnicu Sărat. Primarul Sorin Cîrjan, anchetat de parchetul lui Kovesi

Risipă uriașă de fructe și legume, în urma unui accident lângă Râmnicu Sărat! Localnicii au fugit cu toată marfa

Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat este compus din Casa domnească, Stăreția mănăstirii, corpuri de chilii și o biserică. Zidul de cetate medievală, păstrat parțial la sfârșitul secolului al XX-lea, a fost restaurat, ca de altfel și Casa domnească. Zidul este prevăzut pe laturile de sud și de est, precum și la mijloc, cu turnuri patrulatere la exterior și cu turnuri hexagonale la colțuri. Pe pisania de la intrarea în biserică sunt trecuți ctitorii mănăstirii, Constantin Brâncoveanu și unchiul său Mihail Cantacuzino. Cercetările arheologice au relevat că mănăstirea exista din secolele anterioare, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, fiind demolate latura vestică a mănăstirii, precum și chiliile-anexă, în locul cărora s-a construit Casa domnească.

Mănăstirea Râmnic, cum este cunoscută în analele vremii, a avut în Evul Mediu un triplu rol. Aceasta a îndeplinit un rol strategic, fiind un adăpost la vreme de restriște al localnicilor în calea năvălitorilor. Raiaua Brăilei era cunoscută drept cartierul major al expedițiile de jaf, o placă turnantă spre Răsăritul creștin, fiind închinată Mănăstirii Ecaterina de la Muntele Athos și care a facilitat pelerinajul în ambele sensuri și o ctitorie voievodală brâncovenească de prim rang.

Potrivit directorului Muzeului municipal, Marius Niculae, Casa brâncovenească de la Râmnicu Sărat este compusă dintr-un foișor, două scări laterale și o pivniță. Caracterul monastic al complexului brâncovenesc se va menține până la secularizarea averilor mănăstirești din 1864. Biserica, pictată în foiță de aur de celebrul zugrav din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Pârvu Mutu, funcționează ca biserică de mir.

O bătălie importantă, cu repercusiuni asupra istoriei naționale a avut loc în 1789, tot la Râmnicu Sărat. Placa de marmură aflată în incinta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, închinată prințului Arkady Suvorov, conte de Râmnic, nepotul celebrului general Alexandru Suvorov, devenit „contele Râmniski” în urma unui eveniment tragic — moartea sa în apele învolburate ale Râmnicului — stă mărturie acestei confruntări. Bătălia din septembrie 1789 de „pe apa Râmnicului, la patru mile de Milcov” dintre trupele otomane și cele austro-ruse s-a încheiat cu victoria aliaților. Prințul de Saxa-Coburg și generalul Suvorov au înfrânt armata turcă, care a lăsat pe câmpul râmnicean de luptă peste 10.000 de oameni, precum și 68 de tunuri și 100 de steaguri.

Osemintele tânărului conte de Râmnicu Sărat, îngropate în incinta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, au fost repatriate la sfârșitul secolului al XlX-lea, fiind depuse într-o biserică din Moscova.

Ultima și cea mai semnificativă influență se datorează domnitorului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Domnul valah a găsit de cuviință să consolideze granița nord-estică a Țării Românești prin monumente de arhitectură menite să înfrunte veacurile. La sfârșitul secolului al XVII-lea, în plină epocă creatoare, domnul Țării Românești, aflând „loc iscusit”, cum scrie în hrisovul său din 1700, împreună cu vel-spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul său, au ridicat și înzestrat o ctitorie la Râmnicu Sărat, a cărei construcție a fost începută în 1697. Casa brâncovenească de la Râmnic este compusă dintr-un loc central, construit în stilul neoromânesc al secolului XVII, un pridvor amplu și ferestre cu chenare largi, care sfârșesc în arc trilobat. Plastica fațadei amintește de stilul renascentist, la parter se deschid ferestre în plin centru, iar etajul are ferestre drepte. În sala mare, bolțile arcuite au ca punct central de sprijin statui din piatră, printre care și celebra piesă „Samson și leul”, aflată în prezent la Palatul Mogoșoaia. Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat stă mărturie unor vremuri înfloritoare din istoria poporului român, dar și rolului strategic pe care l-a avut orașul de pe râul Râmnic.

Mănăstirea brâncovenească de la Râmnicu Sărat a fost zidită în intervalul 1691-1697 și a avut un rol de apărare în dublu sens, militar și spiritual. Radu vel-logofăt Greceanu în a sa „Viață a lui Constantin Vodă Brâncoveanu” face o radiografie exactă a rolului și rostului ctitoriei de la Râmnicu Sărat. „Într-acest an al optulea din domnia Măriei Sale s-au săvârșit și mănăstirea pe care au făcut Măria sa la târgul Râmnicului, unde se proslăvește Adormirea Născătoarei de Dumnezeu stăpânii noastre, care iar den pajiște și den temelie o au zidit împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel-spătar, însă mănăstire mare și cuvioasă cu chilii de piatră și cetate împrejur, pentru ca fiind și un loc ca acela de este în calea oștirilor și mai mult a tătarilor. Drept aceea Măria sa au pus nevoință împreună cu unchiul Măriei Sale, ce s-au zis mai sus, de au făcut cu tărie, ce multora scăpare și apărare să fie, cu mili întărind-o și cu toate cum se cade împodobind-o, la sfânta și Dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat-o vecinica pomenire”.

Nicolae Iorga venea deseori la Râmnicu Sărat și pentru simplul motiv de a admira aceste capodopere, pe care marele învățat le considera „mari amintiri, opere de artă ce nu se pot lăuda îndeajuns”.

Iată cum descrie marele savant biserica brâncovenească: „La început un strălucit pridvor. Are șase stâlpi în față, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt așa de frumoși ca aici. Fiecare aproape își are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, vițe suitoare, sunt alții pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veștminte. Ușa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colțea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăși chipurile animalelor simbolice, care înfățișează pe Evangheliști, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colțuri. Inscripția care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu a Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci și Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. în ea se vede înnoire interesantă — slovele nu se înșiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ține cu mâna de amândouă capetele. Pronaosul, ‘tinda femeilor’, cuprinde chipul lui Brâncoveanu și altele. Naosul e larg și luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meșterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta și în stânga — cum nu mai aflăm aiurea — o proscomidie și veșmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uși împodobite cu frumoase și originale sculpturi în piatră”.

Fostul director al Muzeului municipal Mihai Ceaușu susține că în perioada comunistă s-a pus problema desființării sau chiar a distrugerii Casei domnești.

„Deși rivalizează cu marile ctitorii brâncovenești, Casa domnească a devenit o piedică în calea dezvoltării urbanistice a blocurilor de locuințe din cartierul Piața Halelor și urma să fie chiar demolată. În anii ’50, în clădirea fostei Stăreții a funcționat Securitatea. Nu se știe din ce considerente, proiectul a fost abandonat, iar clădirea a trecut în conservare”, a declarat fostul director Mihai Ceaușu.

În anul 1700, Constantin Brâncoveanu a dat un hrisov prin care închină Mănăstirea Râmnicului Sfântului Munte Sinai. Hrisovul, conceput împreună cu boierii divanți, include două principii care, volens nolens, vor fi urmate de-a lungul timpului și de ceilalți domnitori, poate și datorită crudului blestem cu care este întărit în actul fundațional. Constantin Vodă Brâncoveanu aruncă asupra urmașilor săi, care nu vor respecta această închinare, următorul înfricoșător blestem: „Domnul Dumnezeu să-i judece la înfricoșata lui venire!”.

Primul principiu prevedea că Mănăstirea Râmnic se închină Muntelui Sinai, care va primi din venitul general două părți. Cel de-al doilea, scutește mănăstirea râmniceană de toate dăjdiile, numeroase și înrobitoare în acele vremuri, fiind investită totodată cu numeroase privilegii.

Istoria medievală a Râmnicului va fi influențată în mod fundamental de acest așezământ religios, călăuzindu-se după privilegiile și prestigiul de care se bucura orice mănăstire domnească închinată Sfântului Munte. „Fundațiunea Brâncovenească” a atras, la rândul său, numeroase danii din partea boierilor mari și mici din zonă, dar a grăbit și stabilirea definitivă a reperelor orașului actual. Decenii de-a rândul, de privilegiile domnești acordate călugărilor, „mănăstirii nedajnice”, vor încerca să profite și localnicii, negustori sau meșteșugari, care-și vor stabili vadul în apropierea „fundațiunii domnești”.

Ridicarea unei ctitorii în partea răsăriteană a țării, cu rădăcini la Sfântul Munte, va avea o influență covârșitoare asupra culturii și civilizației locale, un impact benefic și la trei secole după actul de ctitorire a marelui domn valah.

Este, de departe, susțin istoricii locali, cea mai iscusită „bătălie” purtată aici, hotărâtoare pentru configurația europeană, prezentă și viitoare a fostului județ Slam Râmnic.