Simbolul fraudei în Parlament a devenit votul din septembrie 2010 privind Legea pensiilor şi modul în care preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, a numărat voturile: 137 voturi „pentru”, în condiţiile în care imaginile filmate arătau că în sală nu era nici 120 de deputaţi. Soarta lui Anastase e cumva nedreaptă, deoarece asemenea găinării se făceau de ani de zile şi aproape nimeni nu se mai obosea să le semnalizeze. Anastase a avut ghinion. Şi-a ales prost şi momentul şi legea la care să numere „în răspăr”.

Practica fraudării votului prin numărarea deliberat defectuoasă a fost practicată ani în şir înainte de Anastase din două motive: fie majoritatea parlamentară era foarte fragilă, iar lipsa câtorva parlamentari ai puterii risca „să trântească” legi importante pentru guvern, fie pur şi simplu o mare parte dintre parlamentari chiuleau de la lucrări şi nu era cvorum pentru adoptarea legilor.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Marcel Ciolacu: „Sunt toţi banii, măsuraţi! Sunt bani ...

Scandalul Clotilde Armand: cum au ajuns USR și Drulă să atacă ...

Procedura standard este următoarea: după un vot pe bune, care arată că nu este cvorum, un parlamentar vine la microfon şi reclamă că nu i-a fost înregistrat votul, deşi a folosit cartela de vot. Preşedintele de şedinţă constată imediat că sistemul electronic de vot s-a stricat şi stabileşte să se folosească pe viitor votul prin ridicare de mâini. Numărătoarea este efectuată de către secretari, asta în cazul în care se mai obosesc să numere, iar preşedintele anunţă rezultatul votului. Frauda e ca şi făcută. Cel mult, un lider de grup se mai oboseşte să protesteze, iar singurul lucru pe care îl poate face este să solicite, o singură dată, apelul nominal al prezenţei. Chiar dacă se dă curs cererii, ceilalţi lideri de grup au timp să-şi adune parlamentarii de pe la bufetul unde beau cafele sau să-i cheme repede la Parlament cu ameninţările aferente.

Procedeul a fost folosit cu mare succes de către fostul preşedinte al Senatului, Nicolae Văcăroiu, altminteri o persoană afabilă care nu prea a provocat nervozitatea senatorilor de la alte partide. Sub oblăduirea sa, cazurile în care sistemul electronic de vot se defecta ca prin minune odată cu golirea băncilor din plen erau atât de frecvente încât e de mirare că nu s-a renunţat complet la cartelele de vot electronice. Totuşi, Văcăroiu era mai prudent decât Anastase având grijă să scadă voturile „împotrivă” din numărul de senatori aşa cum figura pe listele cu prezenţă de la începutul şedinţei. Acestea oricum erau irelevante deoarece unii senatori semnau de mai multe ori pentru mai mulţi colegi şi ulterior plecau şi ei liniştiţi fără să stea la dezbateri. În consecinţă, procesul legislativ la Senat în perioada Văcăroiu mergea ca uns.

Ghinionul Robertei Anastase a fost că nu avea tactul lui Văcăroiu, iar uneori forţa limitele dincolo de pragul la care opoziţia şi presa erau dispuse să închidă ochii. Înainte de numărătoarea la Legea pensiilor, în iunie 2010, Anastase a dispus reluarea unui vot privind numirea unui judecător la CCR de către Camera Deputaţilor, fără un temei regulamentar solid. În condiţiile absenteismului masiv al deputaţilor puterii, opoziţia a reuşit să adune mai multe voturi pentru desemnarea lui Valer Dorneanu decât a reuşit fosta coaliţie pentru candidatul PDL, Ştefan Minea. PDL şi aliaţii au dispus reluarea votului, spre furia deputaţilor opoziţiei care pur şi simplu au blocat calea de acces către urnele de vot, au tăiat cablurile la microfoane, la propriu şi au furat capacul la urnă.

„Cei care au furat capacele de la urne să le aducă pentru a continua votul. Înţeleg că aţi tăiat cablurile de la microfoane, că ne-aţi înjurat, dar de furt e prea mult să vă acuzăm”, spunea Ioan Oltean, vorbind din picioare de la un microfon mobil, ca un actor de stand-up comedy ce face doar glume proaste. Din nefericire, episodul a fost cât de poate de real, ca şi ciondăneala dintre Nicu Bănicioiu şi Cristian Boureanu, care au fost la un pas să se ia la bătaie.

Sunt foarte frecvente cazurile în care opoziţia provoacă deliberat lipsa de cvorum. Atunci când observă că parlamentarii puterii lipsesc într-o măsură suficient de mare încât cvorumul să fie îndeplinit la limită, liderii de grup ai opoziţiei provoacă suspendarea şedinţei din lipsă de cvorum prin două metode. Fie trimit discret acasă o parte din proprii deputaţi încât să nu mai fie cvorum, fie inventează din senin un motiv pentru care să fie scandalizaţi şi anunţă ritoşi de la tribună că grupul lor părăseşte sala în semn de protest. Asta nu înainte de a cere apelul nominal care să constate clar lipsa de cvorum pentru a fi siguri că nu rămâne doar puterea în sală pentru a-şi trece toate legile nestingherite prin voturi numărate „à la Anastase”.

O altă mostră de gangsterism parlamentar a avut loc în 2005, când Alianţa D.A. încerca să modifice Regulamentul Camerei pentru a-l putea înlocui pe Adrian Năstase din postul de preşedinte. Nici Năstase nu a stat cu mâinile în sân: a convocat şedinţa de plen la 8 dimineaţa „uitând” să anunţe şi puterea pentru a vota retrimiterea la comisie de proiectului de Regulament. Când s-au prins de manevră, puterea şi-a mobilizat parlamentarii la muncă, dar când au venit au găsit uşile sălii de plen închise din ordinul lui Năstase. Retrimiterea a fost votată, deşi puterea a reclamat că Năstase a numărat voturile cam în aceeaşi manieră în care Anastase le va număra 6 ani mai târziu la Legea pensiilor.

Un alt preşedinte al Camerei, Bogdan Olteanu (PNL) avea o tactică inedită de a trânti legile care nu-i conveneau. Fiind hărăzit cu darul de a citi proiectele de lege cu o viteză extraordinară, pur şi simplu îi ameţea prin debit verbal pe deputaţi care, la votul final, de-abia reuşeau să voteze o dată în scurta perioadă în care Olteanu le cerea votul pentru vreo trei proiecte de lege. Unii nici măcar nu reuşeau să înţeleagă la ce punct al ordinii de zi erau, iar când reclamau candid acest lucru, erau trimişi la loc şi Olteanu le spunea condescendent să fie mai atenţi altă dată.

Şi opoziţia are armele ei. Universal folosită este tehnica intervenţiilor pe procedură. Pe procedură, nu este limitat numărul intervenţiilor, de aceea atunci când se încearcă tergiversarea lucrărilor, vine cine cum vrea, îndrugă verzi şi uscate, fără legătură cu procedurile legislative, până când preşedintele de şedinţă îi taie microfonul şi îl trimite să stea jos.

Altă tehnică este hărmălaia. La un proiect de lege mai controversat, introduci la balcoanele sălii, cu statut de invitaţi ai grupului parlamentar, diverse persoane care ştii că vor vocifera, scanda sau huidui. De obicei, nu se rezolvă nimic, legea controversată tot trece, dar atragi (sau distragi) atenţia presei. O dată s-a întâmplat chiar ca deputaţii să facă scandal de la balcoane când deputatul PSD Adrian Solomon a venit cu o portavoce pe care a folosit-o din plin. Bineînţeles că nu a păţit nimic pentru că niciodată până acum vreun preşedinte de Cameră nu a îndrăznit să dispună scoaterea zurbagiilor din sala de plen dacă au insignă de parlamentar, deşi acoperire regulamentară există.

Astfel a putut Corneliu Vadim Tudor să facă un circ absolut scandalos la şedinţa solemnă a Parlamentului în care preşedintele Traian Băsescu a condamnat public regimul comunist şi crimele sale. Liderul PRM a venit cu fluiere şi pancarte pe care le-a plimbat în faţa plenului în timpul discursului prezidenţial, ignorând apelurile anemice la o minimă civilitate făcute de către Nicolae Văcăroiu, cel ce a condus respectiva şedinţă.

O altă serie de lovituri sub centură şi le aplică partidele în cadrul comisiilor de specialitate. Nu rare au fost cazurile în care unii parlamentari au aflat de la presă că au fost convocate şedinţe ale comisiilor din care fac parte, deoarece preşedinţii comisiilor i-au înştiinţat doar pe cei din partidele lor sau din partidele aliate ca să fie de faţă doar „cine trebuie” atunci când se dezbat diverse proiecte.

Un alt truc constă în ignorarea amendamentelor opoziţiei, mai ales la dezbaterile legate de buget. Pentru a tergiversa bugetul până când puterea face unele concesii, opoziţia depune sute de amendamente la proiect, amendamente care, cel puţin teoretic, ar trebui dezbătute şi supuse votului individual. În comisii însă, preşedinţii le supun votului în bloc, pe capitole, deşi nu există nici un temei în Regulament. Opoziţia se lamentează puţin, dar este înfrântă de matematica votului. Procedeul a fost folosit în guvernarea PDL şi se bucură de acelaşi succes de când USL a venit la putere.

În schimb, opoziţia are ocazia să se răzbune în plen unde măgăria folosită în comisii ar fi prea evidentă şi ar putea duce la complicaţii legale, inclusiv eventuale plângeri penale pentru abuz în serviciu sau sesizări la CCR. Aşa că parlamentarii opoziţiei fac potecă până la tribună susţinându-şi amendamente care de care mai populiste de genul alocărilor de bani pentru biserici sau pentru drumuri de care nu are nimeni nevoie. Asta până se plictisesc sau până când se convine alocarea unor sume în colegiile în care au fost aleşi parlamentari ai opoziţiei. De obicei, cei din colegiile puterii îşi primesc tainul mai înainte, doar ca să fie prezenţi la vot chiar şi în cazul în care dezbaterile pe buget se prelungesc până târziu în noapte.

În ce priveşte „tehnica legislativă”, au fost nenumărate scandalurile izbucnite după ce prin Parlament au trecut legi extravagante pentru că, la un moment al parcursului legislativ au fost modificate suficient de subtil, încât să nu-şi dea seama de consecinţele modificării decât cei care şi le doreau. Uneori, proiectele respective primesc nişte titluri anoste, precum „Lege de aprobare şi completare a OUG nr.xx din anul 20yy privind unele măsuri financiar-fiscale etc.” Deşi rata de succes este relativ mică, întrucât de cele mai multe ori fie presa, fie opoziţia sesizează manevra, frecvenţa cu care este utilizată arată că rezultatele merită efortul. Un exemplu este scandalul legat de prevederile noilor Coduri din justiţie, deşi acestea au fost votate în Parlament de acum doi ani.