Cum şi-a semnat Grecia condamnarea la sărăcie şi umilinţă

În 20 de luni Grecia a cheltuit cele 110 de miliarde de euro (cât PIB al României) în asistenţă financiară furnizate de Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. A plătit din acest împrumut ceea ce plăteşte orice stat care rulează deficite bugetare: pensii, salarii, bunuri, servicii şi, mai ales, dobânzile şi datoriile mai vechi.

Pentru aceşti bani luaţi cu împrumut de la vecinii europeni şi de la FMI, statul grec s-a angajat să treacă la reforme consistente şi să scadă cheltuielile bugetare, după un deceniu de dezmăţ fiscal. Niciunul dintre obiective nu a fost atins pe deplin. Reformele au fost adoptate mult mai târziu decât o prevedea calendarul Troicii FMI/UE/BCE – implementarea e în multe cazuri în stadiul de proiect –, ţintele de deficit nu au fost niciodată atinse. Asta nu înseamnă că nu s-a produs o ajustare majoră a cheltuielilor statului, forţată, e drept, de strâmtorarea finanţării. În termeni nominali, deficitul a scăzut de la 36,6 miliarde de euro în 2009 la 24,4 miliarde în 2010, potrivit Eurostat, dar se află încă peste nivelul din 2008.

Într-o ţară cu o cotă importantă a consumului statului, economia a intrat rapid într-un cerc vicios al austerităţii, în care produsul intern brut se contractă puternic, ceea ce duce la încasări mai mici la bugetul de stat, care trebuie apoi compensate prin noi tăieri de cheltuieli şi de creşterea fiscalităţii. La aceasta se adaugă şi opoziţia unei mari părţi a populaţiei, care n-a avut niciodată deprinderea de a plăti taxe, şi nici nu a învăţat-o în criză. (În unele provincii greceşti, autorităţile locale ofereau îndrumare pentru evitarea plăţii taxei pe proprietate, introdusă prin măsura disperată a guvernului în factura la energia electrică.)

PIB a căzut cu 3,5% în 2010 şi 5,5% în 2011, şi urmează să mai cadă cu 4-5% în 2012 şi 2013. Rata şomajului a crescut de la 13,9% în 2010 la 20,9 în 2011, iar tot mai mulţi oameni s-au retras din piaţa muncii. În 2009 rata şomajului era la 10,6%. Un număr impresionant de afaceri au fost închise în ultimii ani, populaţia a retras masiv banii din bănci. Unul din cinci greci trăieşte sub limita sărăciei şi disperarea a împins oamenii la gesturi extreme, rata sinuciderilor crescând cu 40% anul trecut, conform unor surse neoficiale. Der Spiegel scrie despre condiţiile în care au ajuns să trăiască unii greci care până recent făceau parte din clasa de mijloc.

Alte articole

Ramona Olaru, vacanță de vis înainte de Crăciun. Ce destinație a ales asistenta TV

Salariul mediu din România în 2023 l-a depășit pe cel din Grecia și se apropie de Polonia. Datele economice arată că românii câștigă din ce în ce mai bine

Toată această ajustare internă dureroasă este cauzată de lipsa unei monede naţionale şi a unei politici monetare independente. Din start Grecia nu ar fi ajuns, probabil, într-o situaţie atât de dramatică dacă nu ar fi adoptat euro. Finanţarea unor deficite mari pe pieţele externe ar fi fost mult mai scumpă fără euro, în timp ce derapajele ar fi fost sancţionate prin deprecierea drahmei – situaţie neplăcută pentru populaţie, cu efecte inflaţioniste, dar care oferă avantaje exportatorilor şi turismului.

Obligaţiunile suverane emise de Grecia până acum sunt în cea mai mare parte scrise sub legislaţia naţională, care poate fi rescrisă astfel încât pierderile imputate deţinătorilor de datorie să fie la latitudinea guvernului elen. Creditorii privaţi sunt în discuţii cu guvernul grec pentru asumarea unor pierderi voluntare de 70% din valoarea nominală a bondurilor greceşti, ceea ce înseamnă o reducere a datoriei de până la 140 de miliarde de euro, asta dacă toţi privaţii vor accepta să piardă bani.

Acum, faptul că Grecia pare că va lua un nou împrumut de la Troikă (încă nu e sigur că îl va primi) de 130-145 miliarde de euro pentru a nu da faliment şi pentru a rămâne în zona euro face ca cea mai mare parte datoriei de stat să ajungă în mâinile unor creditori oficiali. Devine aproape imposibil ca Grecia să mai poată declara incapacitatea de plată asupra celor 290 de miliarde de euro (50 de miliarde de euro sunt la BCE) împrumutate de Troikă – sumă ce reprezintă 130% din PIB la nivelul anului 2011.

În schimbul banilor, salariul minim trebuie tăiat cu 22%, 15.000 de oameni trebuie trecuţi în rezerva salarială şi vor primi 60% din salariu timp de un an, iar alţi 150.000 de oameni trebuie concediaţi până în 2015. Active de stat de 40 de miliarde de euro trebuie vândute până în 2015 – într-o perioadă în care nimeni nu se arată interesat de companiile greceşti – şi accesul la piaţa muncii pentru unele sectoare închise trebuie deschis. Decizia a fost urmată de proteste violente în oraşele mari ale ţării, cu incendieri de clădiri şi oameni răniţi.

Ministrul de finanţe grec Evangelos Venizelos declara înaintea votului de duminică seară din parlament că „grecii trebuie să arate că, atunci când sunt chemaţi să aleagă între rău şi cel mai rău, vor alege răul pentru a evita ceea ce e mai rău”.

Chiar dacă Grecia va reuşi în câţiva ani să treacă la creştere economică, şi reformele structurale, în special cele care se reformă la piaţa muncii, vor da un anumit dinamism economiei, deficitul major de competitivitate faţă de centru Europei va rămâne, la fel cum multă vreme vor rămâne şi impozitarea excesivă şi corupţia endemică.

Grecia se pregăteşte pentru alegeri anticipate în aprilie. Cu acordul în buzunar, liderul partidului Noua Democraţie, Antonis Samaras – marele favorit pentru postul de premier -, a declarat rapid după vot că termenii austerităţii vor fi rediscutaţi, în ciuda opoziţiei Germaniei, care suţine că nu dă niciun pas înapoi de la condiţiile impuse (dar care se teme de efectul de domino al ieşirii Greciei din zona euro). Ce se va întâmpla în momentul în care Grecia îşi va relua obiceiul de a nu respecta nicio ţintă? Va trimite Berlinul un emisar care să vegheze peste şefia finanţelor elene? Vor accepta cetăţenii greci statutul de colonie, cu o economie ce se afundă tot mai adânc în recesiune?

Poate că falimentul şi ieşirea rapidă din zona euro, un dezastru imediat cu inflaţie galopantă şi pierderea unei părţi semnificative a economiilor populaţiei, ar fi fost o soluţie mai bună pentru greci, pe termen lung.

Oricum, incertitudinea în care Atena şi Berlinul ţin întreaga Europă nu face bine nimănui, mai ales ţărilor vulnerabile ca România.