Născut la Arad, pe 2 noiembrie 1936, Cornel Marandiuc a fost prozator și librar.

A debutat în urmă cu 60 de ani în revista „Orizont” din Timișoara și din 1995 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Printre romanele lui Marandiuc se numără „Trandafiri pentru contesă” – 1977, „Inimi cât să cuprindă cerul patriei” – 1985, „Zborul spre Venus” – 1988, „Și aterizăm cuminți. cu soarele în față” – 2014, potrivit Aradon.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Carmen Harra, după ce a prevăzut separea dintre Anamaria Prodan ...

Alexandru Ciucu, gest impresionant față de Alina Sorescu, după ...

Cornel Marandiuc, prezentare Uniunea Scriitorilor Români

Cornel Marandiuc debutează cu un roman poliţist, Trandafiri pentru contesă (1977), ce marchează dezgheţul literar al acelor ani, despărţirea de literatura planificată ideologic. Sub aparenţa unui roman poliţist, se ţese o intrigă în jurul unui fost maior de aviaţie, îndrăgostit de o contesă şi de tehnica occidentală. Într-un Cuvânt înainte, autorul ne avertizează că „relatarea unor fapte autentice nu ar fi decât binevenită”. Cartea se naşte din nevoia eroului, Ridişan, de a-şi face ordine în viaţă şi în memorie. Cartea e mai mult decât un scenariu de aventuri, dar mai puţin decât o operă literară împlinită. În trama povestirii se amestecă amintirile din copilărie pe fundalul câmpiei de vest, episodul cu misteriosul „Droll Boy”, un aparat de zbor rămas din timpul războiului, o poveste de dragoste cu o contesă ciudată şi profilul rebel al aviatorului pasionat de mărci de maşini străine. Maiorul acceptă misiunea de a ajuta la anihilarea unei reţele de spionaj infiltrată pe teritoriul românesc. Dialogurile dezinhibate cu colonelul de securitate rezumă strategia organelor de stat şi fac parte din suspansul acţiunii. Nu e de mirare că la sfârşitul anilor ’70 astfel de cărţi se publicau în tiraje de o sută de mii de exemplare. Inimi cât să cuprindă cerul patriei (1985) e o carte-document şi un reportaj inspirat din epopeea aerului, referitor atât la campania antiamericană cât şi la cea antigermană, a aviaţiei româneşti din al doilea război mondial. Cartea („roman şi reconstituire istorică”) a fost primită cu entuziasm în cercurile specialiştilor în bimotoare şi ale veteranilor. Ioan Grigorescu vede în ea un amestec de istorie romanţată şi document şi o apropie de genul ciné – vérité: „Literatură, desigur, şi talent, vioiciune, îndemânare compoziţională, darul însufleţirii şi reconstituirii scenelor din trecut, dar nimic fantezist, adaos, înflorat, absolut nimic. Doar adevărul cel mai strict, justificat documentar, urmărit pas cu pas, clipă de clipă. O bibliografie imensă şi diversă: cărţi (române şi străine), arhive cercetate cu amănuntul, relatări verbale ori scrisori ale supravieţuitorilor, reviste – nenumărate, din toate colţurile lumii – articole de ziar căutate şi aflate cu acea răbdare neverosimilă pe care numai pătimaşa dragoste pentru subiectul tratat o poate explica”. (1985) Ideea de a recupera fragmente de istorie şi epopee de la supravieţuitori este un merit şi un risc, datorită aspectului delirant pe care le iau anumite pagini. Naraţiunea e cel puţin captivantă şi are în centrul ei un personaj colectiv aflat în situaţii extraordinare şi având ca trăsătură comună „damnaţiunea lui Icar”. Verbul prolific şi epitetul generos compun un basorelief imens care îi apropie pe oameni de maşinile lor zburătoare. Zbuciumul din conştiinţa celui care scrie e un spectacol cu uşile închise, un spectacol patetic fără sfârşit. Destinul lui Cornel Marandiuc e legat de cel al oamenilor zburători; el e un pasionat al maşinăriilor, al descoperirilor din tehnica modernă, un mare amator şi consumator de literatură S. F. Spontan, dar nu neapărat imprevizibil, naratorul se dovedeşte un maestru al scenelor de luptă. Înfrăţirea dintre om şi maşină este surprinsă în toate variantele ei. În literatura de specialitate războiul nervilor tari este prezentat prin statistici şilitare, sinteze tehnice, analize istorice. Punctul de vedere al autorului este profund umanist: „Multe s-ar putea spune. Să rămânem însă alături de oameni, lângă ceea ce ei au trăit şi au simţit.” Autorul se substituie reporterului de senzaţional şi caută să simplifice materialul epic, să-l transmită în direct, justificînd autenticitatea. De aceea unii cercetători l-au apropiat de autori străini ca: Cornelius Ryan, de Collins, de Lapierre, de Walter Lord. La prima lectură, povestirile lui Cornel Marandiuc din Zborul spre Venus (1988) şi din celelalte volume la care a participat în calitate de coautor, par nişte scenarii din literatura S.F. Un gen prolific în acei ani, un refugiu al multor autori care preferau ficţiunea şi lumile stranii ale progresului sau viitorului în locul realităţii halucinante. La o lectură mai atentă realizăm că filonul fantezist se manifestă mai mult în subsidiar, autorul încercând să dea cât mai multă viaţă şi veridicitate personajelor. Într-una din aceste povestiri, Distrugătorul este un geniu al răului care terorizează o metropolă făcând să sară în aer, unul după altul, podurile aflate sub supravegherea neputincioasă a unei armate ultramoderne. Atât în povestiri cât şi în piesele de teatru, acţiunea e tensionată şi se folosesc tehnicile amânării şi ale suspansului. „Speranţele superioare” dintr-o altă proză scurtă sunt o imagine a omului „cartelat”, a omului robotizat; într-o zi de repaus supravieţuitorul unui război nuclear ezită, în faţa unui ghişeu, să-şi „consume” ultima speranţă superioară, ultima pastilă de vis. Nostalgia, eşecul, angoasa sunt câteva din trăsăturile fiinţelor animate în povestiri dar şi în poemele de război pe care autorul le-a citit în cenaclu sau le-a publicat în reviste. Există în prozele sale predispoziţia pentru subiectele extraordinare, dar şi riscul de a nu acoperi literar o situaţie exemplară. După cum nu e greu de depistat prezenţa răului sub forma unei terori care se amplifică. Într-un fragment, descoperim un portret autoreferenţial al autorului cu siguranţa, cu suficienţa sa, dar şi cu masca unui ins introvertit: „un om care apărea tuturor şi prin impecabila statură a trupului şi fizionomiei, un mândru şi netemător stăpân al emoţiei sobre şi momentului, dar care era împietrire, dar era şi ceară înmiresmată şi se afla ghemuit în amintirea-i ca un făt într-un pântec ce este o lume, ea numai o singură lume”.

CĂRŢI PUBLICATE:

Trandafiri pentru contesă (roman), Editura Facla, Timişoara, 1977;

Casa aurului (roman), Editura Facla, Timişoara, 1978;

Inimi cât să cuprindă cerul patriei (roman-reconstituire istorică), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985;

Zborul spre Venus (proză scurtă), Editura Facla, Timişoara, 1988;

Coautor la volumele: Orele oraşului Arad, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978; La orizont, această constelaţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1990; Cavalerii bimotoarelor de asalt, Editura Modelism, 2000;

Drumul celor puţini, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000;

Şi aterizam cuminţi, cu soarele în faţă, Arad, 2014;

Neştiutele aripi ale câmpiei, Editura „Studis”, Iaşi, 2014.

APRECIERI CRITICE:

„S-ar părea, la prima vedere, că e o carte de istorie romanţată, gen la modă însă în oarecare măsură compromis prin excesivă şi nediscriminatorie folosire. Ori o carte documentară, destinată specialiştilor, înflăcăraţilor de probleme şi isprăvi aviatice. Nu e nici una, nici alta. E o îmbinare a amândurora. Şi nici aceasta, e ceva cu totul nou, care, deşi ar putea fi înglobat în cadrul literaturii-reportaj sau literaturii-document sau şi echivalentul scriitoricesc al peliculelor intitulate ciné-vérité, se deosebeşte de ele prin căldura stilului, prin factura neprecupeţit participantă a naraţiunii întreprinse de autor. Literatură, desigur, şi talent, vioiciune, îndemânare compoziţională, darul însufleţirii şi reconstituirii scenelor din trecut, dar nimic fantezist, adaus, înflorat, absolut nimic. Doar adevărul cel mai strict, justificat documentar, urmărit pas cu pas, clipă de clipă. O bibliografie imensă şi diversă: cărţi (româneşti şi străine), arhive cercetate cu de-amănuntul, relatări verbale ori scrisori ale supravieţuitorilor, reviste – nenumărate, din toate colţurile lumii -, articole de ziar, căutate şi aflate cu acea răbdare neverosimilă pe care numai pătimaşa dragoste pentru subiectul tratat o poate explica. Despre ce este vorba în Inimi cât să cuprindă cerul patriei de Cornel Marandiuc (Editura Dacia, Cluj, 1985, Cuvânt introductiv de general av. (r) Anton Mărăşescu, Argument de Ioan Grigorescu) Despre acţiunea aviaţiei române în anii 1943-1945… Talent literar, la acest documentarist, din belşug! Îmi pare mai cordial, mai comunicativ decât Truman Capote ori Cornelius Ryan ori Collins şi Lapierre. (…) Apoi descrierea detaliată, vie, colorată, fierbinte a fiecărui zbor-luptă, refăcut şi retrăit. Cititorul e ca şi prezent, totul se transmite ca pe un ecran, autorul îşi preface proza în camere de televiziune. Totul e mereu direct, sincer, uman, niciodată umflat ori patetic; şi deţinător al unei încântătoare puteri de părtăşie la evenimentul descris şi al unei insidioase destoinicii de copleşire a sufletului cititorului-spectator. Documentaţiei uimitoare i se adaugă, trecând-o în arierplan, de nu şi obnubilând-o, emoţia captivant-pasionantă. (…) Eroismul, iată esenţa cărţii lui Cornel Marandiuc, iată lecţia ei…” (N. Steinhardt, Eroism şi Nobleţe, în Monologul Polifonic, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 198-201)

„Acum o lucrare tipărită de Editura Dacia, Inimi cât să cuprindă cerul patriei, scrisă de Cornel Marandiuc, prezintă un decor rămas necercetat de-a lungul a patru decenii, şi anume activitatea de luptă a aviaţiei noastre de vânătoare în primăvara şi vara anului 1944, căreia, în chip firesc, autorul i-a adăugat activitatea desfăşurată de la 23 august 1944 până la Ziua Victoriei. (…) Autorul şi-a întemeiat investigaţia pe un bogat material documentar inedit. (…)Cornel Marandiuc a reconstituit un capitol ce nu poate fi omis din istoria noastră militară. (…) În paginile revistelor de specialitate, cartea lui Cornel Marandiuc va fi scrutată de specialişti şi faptele relatate de el cercetate sub lupa riguroasei examinări. Aici voim însă să spunem pentru marele public cititor că ea reprezintă – în prima ei parte – o ridicare de cortină şi deci o premieră istoriografică, ce se cuvine salutată…” (Florin Constantiniu, O carte, un fapt în premieră, Flacăra, nr. 47/22 noiembrie 1985, p. 16)