Editorial Dan Andronic: România Mare a micilor politicieni

A fost unul din liderii mișcării politice conservatoare din România, a făcut parte din Junimea, alături de Eminescu și Creangă, a tradus din Shakespeare, a fost agent diplomatic la Viena și Berlin, prim-ministru și liderul Partidului Conservator. Un strălucit parlamentar de opoziție, avea discursuri care făceau înconjurul României educate, le rostea fără notițe, din memorie!

Judecata nedreaptă a Istoriei îl plasează în penumbră, întrucât în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 este singurul membru care susține că România trebuie să-și îndeplinească obligațiile asumate prin alianța cu Puterile Centrale (Germania, Italia și Austro-Ungaria) printr-un tratat secret, cunoscut până atunci doar de Carol I și prim-miniștrii săi. P.P. Carp l-a susținut pe Rege, dar a respectat decizia majorității. Ca și Regele. Motivul: liderul conservator vedea Rusia ca principala amenințare la adresa României și susținea că România trebuie să se alieze cu cei care se luptă cu ea.

La puțin timp, atât Regele Carol I (decedat în 1914), cât și P. P. Carp (retras din politică în 1915, decedat în 1919) aveau să dispară. Greu de argumentat că nu avea dreptate…

Mi-a plăcut întotdeauna verticalitatea sa, de ultim mare boier. Plecarea sa a lăsat loc liber micilor politicieni.

Alte articole

Editorial Mirel Curea: Prima iubire nu se uită niciodată!

Ambasadorul Ioan Donca, în vizorul Securității. Mesajul din lift al Generalului Iulian Vlad și mitul „ofițerului acoperit”

Am ales acest început pentru că mi se pare semnificativ pentru momentele pe care le trăim, la 100 de ani de la clipa în care Țara Românească, Moldova, Transilvania și Basarabia au devenit un spațiu unic pentru toți cei care vorbeau și trăiau românește.

Sunt adeptul ciclicității Istoriei, cred că momentele pe care le trăim își trag seva din combinațiile contradictorii ale trecutelor decizii istorice.

Am convingerea că întârzierea de dezvoltare instituțională și culturală ce a caracterizat acest spațiu istoric, ne-a determinat să adoptăm prea rapid modele occidentale și să nu ne deranjeze că de multe ori gestionăm doar niște forme fără fond.

Lasă, merge și așa, nu este o atitudine care a apărut doar în perioada comunistă, ci mult dinainte. Așa se întâmpla și acum 100 de ani, așa merge și acum.

Slăbiciunea Statului a dus la exagerarea contribuției străinilor. Cred că acesta este unul din refrenele istoriei românești. Cel puțin din momentul în care am copiat Constituția Belgiei (1866), sau poate (deja) de la Regulamentele Organice ale generalului rus Pavel Kiseleff (între1829-1834 a condus Țara Românească și Moldova ca guvernator, de unde vine și numele bulevardului bucureștean). Ca să nu mai vorbim de importul de „capitalism” prin meseriași, comercianți și afaceriști de toate religiile și naționalitățile.

Momentul-cheie îl vedem odată cu începutul domniei lui Carol I, ultima alegere de conducător prin consensul clasei politice, fără intervenție externă. Din acel moment începem să ne gestionăm complexul de inferioritate prin Istorie. O operațiune care a reușit parțial. Pentru că unele idei au prins, altele nu.

Al Doilea Război Mondial ne-a stricat micul parcurs, cât de cât coerent. Și ne-a aruncat din nou într-o spirală. Modelul rusesc postbelic, eșec economic răsunător, ne-a azvârlit spre cel american, pe care l-am îmbrățișat cu același entuziasm. Am renunțat la identitate de fiecare dată, cu înflăcărare și explicații docte.

Citeşte mai mult AICI