La prima zăpadă serioasă, statul şi-a lăsat contribuabilii blocaţi pe şosele. La a doua, şi-a recunoscut incompetenţa şi a închis mare parte din ţară, ca să nu mai fie nevoie să-i scoată iarăşi din nămeţii pe care oricum n-ar fi putut să-i dea la o parte. Prestaţie jalnică, în ambele cazuri.

Faptele odată consumate, s-au mai luat la puricat contractele de deszăpezire ale băieţilor deştepţi ai asfaltului şi am aflat că la noi deszăpezirea, care oricum nu se face, costă de câteva ori mai mult decât prin ţări unde iarna ţine jumătate de an.

Din păcate, pe mare parte din reţeaua rutieră, treburile vor sta la fel şi la anul şi peste doi ani şi peste zece. Există o şansă ca, pentru o parte dintre autostrăzile care sperăm că se vor construi, treaba să se schimbe. Fundamental, pentru că, dacă şi statul vrea (şi ar fi bine să vrea, că altfel n-are bani) acestea se vor face şi opera în regim de parteneriat public privat (PPP), concesiune mai pe româneşte.

România a bifat un mare eşec pe tronsonul Comarnic - Braşov, autostradă la care ar trebui să se lucreze acum. Oficial, francezii n-au găsit finanţare, neoficial se aude că părţile nu s-au înţeles la şpagă. Ideea de PPP n-a fost abandonată, nici nu avea cum într-o ţară care vrea autostrăzi, dar n-are bani să le facă pe toate, şi programul actualului guvern presupune demararea mai multor proiecte în sistem PPP, inclusiv de autostradă.

Pe scurt, ideea unui PPP înseamnă că statul comandă o autostradă, face licitaţie, vine privatul cu banii lui, luaţi cel mai probabil de la bancă, o face şi o operază timp de 10-20-30 de ani, îşi ia banii din taxă şi după ce şi-a acoperit costurile şi şi-a încasat profitul, o dă înapoi statului, curată şi frumoasă. Aici apare şmecheria: o şi întreţine în perioada asta, adică o şi deszăpezeşte. Dacă nu o face, lumea nu trece pe acolo, iar el nu-şi ia banii din taxă ba mai şi plăteşte.

Evident, detaliile sunt multe şi complicate, ca şi ideea de PPP în sine, dar trebuie reţinut principiul. S-a dovedit că statul, prin plăţile directe către drumari chiar şi prin acele contracte multianuale, nu reuşeşte, în ciuda sumelor mari alocate, să ofere cetăţenilor nişte drumuri măcar decente, dacă nu „la negru” atunci când ninge. Este clar că de vină e mai mult sistemul decât vremea.

În cazul unui PPP, lucrurile sunt mult mai clare, fie în varianta simplă în care privatul ia bani doar din taxa şoferului, fie în cea complicată în care se mai fac plăţi de disponibilitate suplimentare de la buget. Dacă nu deszăpezeşte drumul astfel încât să se poată circula într-un interval de timp rezonabil, nu ia banii, plăteşte daune, e dat în judecată (nu se mai poate piti nimeni, că nu e treaba mea, ci a subcontractorului, nu era segmentul meu de drum, nu am putut aduce utilajele ca n-au deszăpezit alţii, etc.) şi la limită, dacă contractul e beton şi el recidivează, poate pierde chiar concesiunea. Forţa majoră este oricum o chestiune discutabilă.

Evident, toate astea costă, dar cred că oamenii care au stat trei zile blocaţi în maşini la câteva zeci de kilometri de Bucureşti, ar fi preferat, în acele momente, să fi dat trei-patru euro la fiecare drum de acasă spre Bucureşti decât să stea îngheţaţi atunci 72 de ore. Este adevărat, „distracţia” a fost gratuită. Sau aproape.