Trecutul Peşterii Keirys este consemnat în anale. Dio Cassius, în a sa Istoria Romană, aminteşte poporul unei întregi cetăţi ce şi-ar fi căutat salvarea din faţa romanilor – pierzându-şi urma în mitica peşteră Keirys, undeva în Scithya Minor.

În anul 29-28 a.Ch., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei armate, spre ţinuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi şi supune pe dacii conduşi de Dapyx, rege viteaz, urmaş al lui Burebista. Se dorea acordarea ajutorului unui şef de trib local, Rholes, supus Romei dar în conflict cu Dapyx. În realitate, Marcus Licinius voia să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreaţa Genucla, de lângă cetatea Histria şi să spele astfel o ruşine mai veche. Conducătorul militar dac ce-i învinsese pe romani la Genucla, Zyraxes era un aliat al regelui Dapyx. În realitate, Imperiul Roman urmărea supunerea deplină a dacilor de la sud de Dunăre, bogăţiile ţinutului, aurul, vitele, grânele şi sclavi.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Rețetă de borș de pește, de la Mânăstirea Putna. Cum pregătesc ...

Ioana Ginghină, schimbare radicală, după opt ani în care ...

Dio Cassius spune clar că Licinius nu a cruţat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea faţă de imperiu. Nu există iertare sau îngăduinţă, iar „barbarii”, cum erau etichetaţi dacii, trebuiau trecuţi prin foc şi sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu „civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost şi ea cucerită în urma unei trădări. Speriaţi de urgia abătută asupra lor, dacii, spune istoricul roman, şi-au adunat ce au putut şi „s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii şi bătrânii lor, prin gura unei peşteri amenajată şi ca lăcaş de cult cu totemuri benefice cioplite la intrare”.

Citeşte şi Locuri UNICE în România. Ţara morilor de apă, locul unde istoria e neschimbată de 200 de ani

Au luat cu ei în adâncuri şi grânele, conform istoricului Dio Cassius, oile, caprele, vacile, dar şi aurul şi bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peşterii Keirys, devenind astfel casa lor. Licinius, ar fi dat ordin pentru zidirea celor trei intrări în peşteră pentru a transforma astfel izbăvitorul refugiul, într-un uriaş cavou pentru poporul care şi-a cautat salvarea sub pământ.

Tot istoria menţionează că pentru a recupera bogăţiile cu care dacii s-ar fi ascuns în peşteră şi pentru a prinde cât mai mulţi sclavi, după câteva zile romanii ar fi deschis borţile zidite şi au afumat mult timp galeriile peşterii pentru a-i scoate afară pe supravieţuitori. Dintre cei refugiaţi, nimeni însă nu a mai putut fi găsit şi scos la suprafaţă… Astfel, în Dobrogea de astăzi s-a perpetuat legenda miticei Peşteri Keirys, în care cei prigoniţi şi-ar fi găsit salvarea, trecând spre tărâmul de la capăt, ca print-un pasaj cu două ieşiri. Şi, unii spun că peştera Keirys ar fi avut ieşiri secrete în Bulgaria de astăzi, alţi spun că ar fi avut galerii corespondente ce ajungeau până în Bizanţ.

Paradoxal, sau nu, această poveste circulă şi pe teritoriul Bulgariei, în localităţile de la graniţa cu România unde deseori sunt văzuţi căutători de comori, arheologi sau turişti amatori de aventură. Legendele localnicilor spun că peştera ar fi o poartă către lumea de dincolo de moarte.

Citeşte şi Locuri UNICE în România. Peştera lui Zamolxes şi Dracula, sanctuarul mirific al Apusenilor

Arheologul Vasile Boroneanţ, unul dintre istoricii preocupaţi de acest mister, a localizat Peştera Keirys la Limanu, unde localnicii au denumit inspirat labirintul cavernicol de aici drept Peştera „La icoane” sau „Caracicola”, după ce au descoperit incizii, desene în cărbune şi chipuri de idoli ciopliţi, urme de vieţuire apreciate a data din neolitic. Altele, posibil dacice.

Peştera Limanu este un adevărat labirint subteran, a cărui lungime exactă încă nu se cunoaşte, doar 3,2 km de galerii şi coridoare fiind cartografiate. Aici au fost descoperite urme de vieţuire, pereţi şi tavane cioplite, încăperi amenajate, firide pentru opaiţe, existând dovezi că vechii locuitori ai peşterii foloseau chiar şi un sistem de marcaje pentru a nu se rătăcii.

Pe pereţi apar desene şi inscripţii (romane şi chirilice) care dovedesc locuirea începând din sec. I a.Chr. până în sec. X p.Chr. Un interes deosebit prezintă figurile de călăreţi; caii văzuţi din profil sunt redaţi în galop, iar călăreţii au chipurile privite din faţă. Ca siluete şi mod de prezentare seamănă în mod izbitor cu cele ale călăreţilor daci, de pe ceramica descoperită în multe aşezări din aria locuită de traco-daci.

Cele mai vechi desene aparţin însă foarte probabil perioadei de maximă înflorire a culturii geto-dacice, de când datează, conform arheologilor, amenajarea peşterii. Celelalte desene – simbolurile religioase creştine, literele sau cuvintele în caractere chirilice – aparţin perioadei romano-bizantine şi celei ulterioare, fiind o dovadă că peştera de la Limanu a constituit un adăpost pentru populaţia locală până târziu, către sec. X-XI p. Chr. – menţionează dr. Boroneanţ, în lucrările sale.

„Dintre peşterile dobrogene, cea de la Limanu este singura care se apropie de descrierea lui Cassius Dio privind legendara Keirys. Ea este singura în măsură să justifice deplasarea unei armate romane pentru asedierea unui loc de refugiu. Cercetările au scos la iveală material arheologic care atestă că peştera a fost locuită de localnicii daci chiar în acea epocă. Dovezile existente ne îndreptăţesc să considerăm că labirintul de la Limanu a fost realizat de o autoritate locală geto-dacică, ca măsură de apărare în faţa pericolului roman. Relatarea lui Cassius Dio arată că peştera era loc de refugiu, anume ales şi pregătit, nu o cavernă întâmplătoare„, scrie prof. dr. Vasile Boroneanţ, în Labirintul subteran de la Limanu, citat de AGERPRES.

Poveştile localnicilor amintesc vaiete stranii şi înspăimântătoare care vin din străfundurile pământului, iar cei care le aud sunt hipnotizaţi de ele şi pornesc în căutarea glasului. Se spune că acest glas ar fi al paznicului porţii de la intrare, care vrea să îi ademenească pe cei neiniţiaţi şi care, din curiozitate, păşesc cu blasfemie pe pământul sacru al lui Zamolxis. Mai mult, s-a ţesut şi misterul, legat de interpretarea imaginilor ipostaziate de bolovanii prăvăliţi la intrarea în peşteră, precum că ar fi fost chipurile cioplite în piatră ale lui Zamolxis, al cărui spirit păzeşte intrarea în tărâmul sacru, până că strămoşii daci vor reveni din genune.

Explicaţia ştiinţifică a acestor sunete ciudate, dată de speologi, este că vaietele sinistre sunt produse de vântul ce străbate numeroasele galerii subterane de la Limanu, zgomot care, se pare, influenţează psihicul omului.

Din punct de vedere geologic, Peştera Limanu, cu lungime de aproximativ 4.000 metri este cea mai lungă peşteră dobrogeană. Peştera are o ramificaţie ameţitoare a galeriilor, asemeni unei trame stradale dintr-un oraş antic, nesistematizat, dezvoltat haotic. De aici şi impresia unui oraş subteran. Aspectul unor galerii, care au secţiune rectangulară, foarte regulată, pare că au fost cioplite de om. Unele sectoare de galerie chiar au fost cioplite de oameni, şi aici se văd urme de dăltuire, iar pentru a nu risca prăbuşirea bolţilor, au fost clădite ziduri şi pilieri de sprijin, din dale de calcar. În rest este o morfologie specifică peşterilor cu stratificaţie orizontală, dezvoltate de calcare sarmatiene, sub formă de structuri tabulare. Într-un sector uşor accesibil a fost descoperită ceramică elenistică şi opaiţe, care indică faptul că locuitorii de la Callatis, în urmă cu aproape două milenii, ciopliseră aici altare unde veneau poate să se închine zeului Mithras. Este clar însă că, odată cu răspândirea creştinismului în secolul al X-lea, s-a încercat transformarea Peşterii Limanu în lăcaş de cult.

La rândul său, istoricul Constantin Daicoviciu localiza mitica Peşteră Keirys în rezervaţia de la Gura Dobrogei, în Podişul Casimcea, ipoteză sprijinită şi de Vasile Pârvan. Aici, în Peştera Liliecilor, denumită şi Peştera Gura Dobrogei, desfăşurată pe 5 ha, cu lungimea de peste 480 de metri, dispusă pe mai multe galeri şi cu trei guri de acces, au fost atestate numeroase mărturii ale prezenţei umane, unelte de silex paleolitic şi neolitic, fragmente de ceramică neolitică, dar şi obiecte mai recente, din metal, aparţinând epocii fierului. Cele mai multe galerii şi încăperi ale peşterii sunt zone de adăpostire a coloniilor de lilieci în timpul verii şi de hibernare în timpul iernii, ce aparţin speciei mediteraneene Rhinolophus mehelyi şi Myotis mistacinus. Tot în zonă, se mai află şi peşterile La Adam şi Sfântul Ioan Casian.

Legendele locului creează însă o aură aparte peşterii Canaraua Fetei, ce-i conferă toate atributele pentru a glisa peste faima anticei peşteri Keirys, tărâm subteran pentru evadări salvatoare către o altă lume, în vreme de restrişte. Considerată de geologi drept canionul românesc, cu pereţi de calcar de până la 40 de metri înălţime, brăzdaţi de fisuri, nişe, grote şi peşteri, Rezervaţia naturală, faunistică, floristică „Canaraua Fetei” se întinde pe 170 hectare, la graniţa de sud-vest a judeţului Constanţa cu Bulgaria.

La tot pasul, turistul descoperă uimit păduri de stejari xerofili, tei argintii, vişini turceşti, liliac sau migdali pitici, sânziene galbene, şofran roşu şi alb-azuriu, irişii sălbatici albăstrii, bujori dobrogeni şi bobiţel. Ochiul ager poate distinge cu uşurinţă pe câte un vârf de stâncă crenelat, dalbii vulturi egipteni care cuibăresc aici în tihnă sau furişându-se pe înserat câte-o vulpe cărbuneasă, ori veghind atenţi, jderii de piatră şi dihorii pătaţi. La răcoare, spre seară, în valea tihnită şi generoasă a canionului apar majestuoşi cerbii lopătari al cărui tropăit cadenţat poate „pune pe fugă” până şi vipera cu corn. Bătrânii din satele învecinate, Dumbrăveni sau Olteni, încă mai pomenesc poveştile aflate de părinţi lor, cum că pe aici ar fi trecut un vechi braţ al Dunării, apa năvalnică a fluviului săpând peşterile de aici, cu multe galerii şi ieşiri. În peştera din Canaraua Fetei, se spune că locuitorii şi-ar fi ascuns în siguranţă soţiile şi fecioarele, la năvălirea turcilor.

Ascunzătoarea ar fi fost descoperită până la urmă şi pentru a nu fi răpite, mai multe fete s-au aruncat de pe stânci plătind cu viaţa onoarea pe care şi-au păstrat-o nepătată.

Tot aici, la Canaraua Fetei, în pereţii calcaroşi, a fost ascuns de ochii iscoditori, un complex monahal paleo-creştin săpat în pereţii verticali, de o frumuseţe ireală. Bisericuţe din piatră, cu altare şi galerii de comunicare, lavra de aici a avut două etape de locuire: prima în secolele IV-VII d. Chr, iar cea de a doua, în evul mediu timpuriu (sec. IX-X) – situl prezentând analogii cu cel de la Basarabi. Aici au fost descoperite oseminte a doi monahi necunoscuţi, dar şi alte trei morminte jefuite cu multe secole în urmă. Localnicii povestesc că, în trecutul înnegurat, pe pereţii de calcar ai celor două bisericuţe din interior se puteau identifica desene şi inscripţii în graiuri neştiute (probabil rune protobulgare). Au fost descoperite şi monede din vremea împăratului roman Constanţiu (sec IV d.Ch), fiul lui Constantin cel Mare.

Se mai crede şi că peşterile de la Dumbrăveni, din Canaraua Fetei, aflate în vecinătatea platoului pe care s-a dat bătălia daco-romană de la Adamclisi, au fost lăcaşuri de cult, cu mult înainte de sosirea primilor monahi creştini şi chiar un altar al lui Zamolxe. O altă poveste, despre complexul monahal de aici, vorbeşte despre un culoar lung, săpat pe sub stâncă până la Cetatea Tropaeum Traiani, de la Adamclisi, sau că noaptea, călugării de aici, de la Canaraua Fetei, deveneau lotrii care jefuiau gospodăriile turcilor şi le răpeau soţiile şi fiicele.