ÎNALTAREA SFINTEI CRUCI: Praznicul Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne prilejuiește abordarea unei probleme des întâlnite. Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificaţii. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieţii noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută.

Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam. Atunci când ne însemnăm chipul cu semnul de viață dătător, prin linia verticală unim mintea cu inima, arătând astfel că, în efemera existență umană, rațiunea fără inimă duce la mândrie, autosuficiență, iar inima fără rațiune, la trăiri emoționale, sentimentaliste, depărtându-l pe om de adevăratele valori și de scopul ultim al vieţii: dobândirea mântuirii. Linia orizontală a semnului purtător de biruință unește umăr cu umăr. În genere, umărul, partea corpului omenesc corespunzând articulației dintre brațe și trunchi, este asociat cu puterea. De aici zicala: „a pune umărul la greu”. Unind umerii cu orizontala Crucii, devenim mai puternici, căci, aşa cum ne spune dumnezeiescul Pavel, Sfânta Cruce reprezintă puterea lui Dumnezeu.

Alte Articole

Dana Nălbaru este bucuroasă că a făcut asta cu mâna ei: ...

Țara din Europa care îți dă bani ca să finalizezi studiile! ...

Avarie majoră la CET București Vest și CET Grozăvești. Mii ...

ÎNALTAREA SFINTEI CRUCI: De aceea, bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu şi de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar şi Semnul Fiului Omului (Matei 24,30). Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflaţi în bejenie față de viața autentic ortodoxă.

Așadar, crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă e confecționată din metale prețioase, nu e nici măcar un obiect decorativ, ci trebuie să fie semnul credinței noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos. Crucea nu reprezintă un talisman. Nu semnul în sine constituie o armă împotriva diavolului, ci credința noastră că Hristos, prin jertfa Sa, a dat putere crucii, transformând-o într-un semn de biruință prin învierea Lui din morți. De aceea noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară dintre taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm în ziua proslăvirii lemnului sfânt: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”

Practic, atunci când dorim să purtăm o cruce la gât sau să o așezăm la birou, în casă, ori chiar în mașină, trebuie să ne adresăm preotului pentru a o sfinți. Numai prin sfințire vom simți că într-adevăr Crucea ne va fi călăuzitoare, izbăvitoare de cele rele. Redăm un fragment din rugăciunea de sfințire a semnului crucii tocmai pentru a întări cele spuse anterior: „Doamne, Dumnezeul slavei, … trimite harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii și-l binecuvintează, îl sfințește și-i dă lui ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, spre izgonirea și înfrângerea tuturor curselor și ispitelor și asupririlor diavolești. Iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinței întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruință și sporire în toate faptele cele bune”.

Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoare care are loc în Biserica Ortodoxă la 14 septembrie, a fost instituită în urma a două evenimente: primul este aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, iar al doilea este aducerea Crucii de la perși în anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclius. Acesta a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul credincioșilor, la 14 septembrie 630.

Primul mare împărat creștin, Constantin cel Mare (306-337), trăia cu dorința de a afla Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Astfel, el a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, împărăteasa Elena. În decursul timpului însă, peste locul unde se spunea că se afla îngropată Crucea, fusese construit un templu păgân. După dărâmarea acestuia și săparea în adâncime, au fost găsite trei cruci, iar alături de ele o inscripție pe care scria „Iisus nazarineanul, regele iudeilor”. Neștiind însă care este crucea pe care fusese răstignit Hristos, a fost adusă o femeie bolnavă, pe moarte, care la atingerea uneia dintre cele trei cruci, s-a însănătoșit. Astfel, printr-o minune, a fost identificată Crucea pe care fusese răstignit Hristos. Datorită mulțimii de oameni care doreau să vadă crucea, împărăteasa Elena împreună cu patriarhul Macarie au înălțat-o în văzul tuturor.

Constantin cel Mare a zidit în acel loc o biserică, Biserica Învierii Domnului, sfințită la 13 septembrie 335. A doua zi, la 14 septembrie, patriarhul Macarie al Ierusalimului a arătat din nou, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, pentru ca toți cei de față să-l vadă. De atunci, această zi a rămas definitiv ca sărbătoare a „Înălțării” sau „Arătării” Sfintei Cruci.

Cea de-a doua întâmplare care a făcut ca această sărbătoare să se generalizeze a fost aducerea Sfintei Cruci de la perși. În anul 611, aceștia au intrat în Ierusalim, au distrus Biserica Învierii și au furat crucea pe care fusese răstignit Hristos. Câțiva ani mai târziu, în 629, împăratul Heraclius a înfrânt armatele perșilor și i-a alungat din Ierusalim. Prin urmare, Crucea a fost recuperată și adusă de însuși împăratul, care, la 14 septembrie 630, a așezat-o în aceeași biserică.

În 634, Sfânta Cruce a fost dusă în procesiune solemnă de la Ierusalim la Constantinopol. Procesiunea s-a păstrat până în ziua de astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. De atunci, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, limitată până în acel an numai la Ierusalim, s-a extins treptat, în toată Biserica de Răsărit. În Biserica apuseană, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine.

Spre deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ne aduce aminte de Patimile și de Moartea Mântuitorului Hristos.

INALTAREA SFINTEI CRUCI   – CRUCEA, SĂRBĂTORITĂ DE MAI MULTE ORI

Cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Inaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, pe care unii o numără între praznicele împărăteşti. În această zi sărbătorim de fapt amintirea celor două evenimente pomenite mai sus: aflarea Crucii de către Sfânta Elena şi recuperarea ei de la perşi de către Heraclius. Poartă numele de Inaltarea Sfintei Cruci pentru că episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335, a înălţat-o în văzul tuturor şi apoi, patriarhul Zaharia a făcut acelaşi lucru la 14 septembrie 630.

A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica Crucii (a treia din Postul Paştilor), instituită la Constantinopol în sec. VIII.

INALTAREA SFINTEI CRUCI

Ziua de 1 august, Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, începutul venerării publice a Crucii în Biserica Sf. Sofia, dar despre care Mineiul pe luna august spune că este în amintirea liberării minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul (sec. XII).

Altă sărbătoare (fără ţinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 şi relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie).

Inaltarea Sfintei Cruci   – În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale şi permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, şi anume miercurea şi vinerea.

INALTAREA SFINTEI CRUCI, TRADITII, OBICEIURI, SUPERSTITII

Ce sa nu faci de INALTAREA SFINTEI CRUCI superstitii. Ce să nu faci de ZIUA CRUCII.  Superstitii – Ziua de 14 septembrie este zi de mare sărbătoare creştinească. Pe lângă faptul că nu este voie să lucrezi la câmp sau pe lângă casă, trebuie să mergi la Biserică. Credincioşii evită să mănânce în această zi fructe sau legume care au miezul sau sâmburii asemănători crucii : nuci, usturoi, prune sau pepeni.

Ce sa nu faci de INALTAREA SFINTEI CRUCI superstitii. Ce să nu faci de ZIUA CRUCII.  Pentru mulţi români, Ziua Crucii este vestitoarea startului la culesul viei. Preotul vine şi sfinţeşte via şi butoaiele cu vin. Superstiţia spune însă că strugurii nu trebuie culeşii de pe ultima vţă. Aceştia se lasă ofrandă şi mai sunt numiţi „Strugurii lui Dumnezeu”.

CITESTE SI: INALTAREA SFINTEI CRUCI Obiceiuri si traditii de Ziua Crucii

INALTAREA SFINTEI CRUCI Superstitii  – Tot pe 14 septembrie se bat nucii şi se adună ramurile de alun din păduri despre care se spune că au puteri miraculoase dacă sunt culese în această zi şi le aduce beneficii în special fântânarilor care vor să găsească izvoare subterane.

Ce sa nu faci de INALTAREA SFINTEI CRUCI superstitii. Ce să nu faci de ZIUA CRUCII. 

Ziua Crucii este şi zi de elac pentru pomii neroditori. Gospodarii trebuie să atârnă de rândul copacilor cruci făcute din busuioc sfinţit la biserică, dar şi tulpini târâtoare de castraveţi şi pepeni, iar rodul se va aduna în aceşti pomi neroditori.

INALTAREA SFINTEI CRUCI Superstitii  – Bătrânii fac previziuni meteorologice pe 14 septembrie. În cazul în care cocorii se pregătesc de plecare înseamnă că vremea se răceşte, dacă tună rezultă că va fi o toamnă lungă. Dacă sunt cârduri de ciori gălăgioase se anunţă căderea brumei.

Ce sa nu faci de INALTAREA SFINTEI CRUCI superstitii. Ce să nu faci de ZIUA CRUCII

INALTAREA SFINTEI CRUCI Obiceiuri si traditii – De Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac ce se duc, împreună cu buchețele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite. Plantele sfințite se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (năvalnicul). Se consideră că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă și mor iar cele ce înfloreau după această zi (brândușă de toamnă) erau socotite flori ale morților.