De ce moneda națională a României se cheamă “leu”? De unde vine denumirea pe care acum toți o considerăm firească! Istoria leului românesc!
Moneda națională a României este leul, dar puțini știu că aceasta a trecut prin multe schimbări de-a lungul istoriei sale. Leul a fost declarat monedă națională în anul 1867 prin “Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale”, iar din anul 1880 Banca Națională a României a fost cea care s-a ocupat exclusiv de emiterea bancnotelor.
Istoria leului românesc începe în Antichitate
Înainte de apariția leului românesc, pe spațiul cunoscut astăzi ca România au circulat alte tipuri de monede. Acestea variau în funcție de teritoriu, dar și de valoare și aspect. De asemenea, pe teritoriul României de astăzi au păstruns, de-a lungul istoriei, diverse monede de influențe străine, precum galbenii austrieci, talerii turcești sau zloții, numărând în total aproximativ 100 de tipuri diferite de monede.
Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă încirculaţie în anul 480 î.Hr. Este vorba despre drahmă de argint, emisă de cetatea Histria ce reprezenta un vultur cu un delfin în gheare, stema respectivului polis.
Au urmat celelalte oraşe pontice greceşti Tomis, Callatis, Dionysopolis care au bătut monede.
În secolul al III-lea î.Hr., Callatis a pus în circulaţie,, stateri de aur şi tetradrahme de argint. Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysimach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită monede proprii
În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, înspecial denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenitdenarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate înspaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.
Leul românesc, monedă atestată pe teritoriul țării noastre
Secolul al XVII-lea marchează începuturile leului românesc. La acea vreme, principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler), care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Țările Române au utilizat această monedă până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
În secolul XVIII circulau mai multe monede precum, paraua otomană, de la care provine expresia de rigoare ”nu face două parale”. Această expresie semnifica faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.
O altă monedă de circulație în secolul XVIII a fst şfanţul (zwanziger): de unde provine expresia “nu am nici un şfanţ”
Cel care a stabilit ca În 1835, Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti, a stabilit ca moneda naţională să se numească “leu”, iar în acelaşi timp, în Moldova, domnitorul Mihail Sturza era pregătit să bată şi să folosească aceeaşi monedă. Valoarea ei, echivalentă cu 60 de parale, era de ajutor în mod teoretic pentru socoteli şi tranzacţii.
Dar Imperiul Otoman nu a fost de acord, deoarece nu era de conceput ca state vasale să aibă monedă proprie. Visul prinsese însă teren şi, în anii următori, Al.I. Cuza s-a ocupat cu îndârjire de această problemă.
Moneda națională, o istorie zbuciumată
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară.
Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.
Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Ca recunoaștere a Unirii Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza propune baterea unei monede naționale unice, dar demersul său este întâmpinat de rezistență din partea puterii otomane. Cu toate acestea, Cuza bate în 1864 la Paris prima moneda cu chipul său, deși aceasta nu a fost niciodată pusă în circulație.
Mai târziu, în 1867 aparte totuși prima moneda națională românescă, leul, o monedă bimetalică cu 100 de diviziuni care a fost numite bani. I-au urmat monede din bronz, aur și argint, fiecare reprezentând o valoare sau o subdiviziune a acesteia.
În 1870 a fost înființată Monetăria Statului și astfel monedele românești a putut fi bătute pe teritoriul țării, acest lucru fiind realizat în stăinătate până la acel moment. În această perioadă intră în țară o cantitate impresionantă de valută, dar guvernul forțează măsuri monetare drastice pentru a impune un curs de schimb valutar și o circulație a monedelor.
În perioada interbelică, leul românesc suferă din pricina inflației și a enormelor datorii de război pe care țara trebuia să le achite, asttfel că se ajunge la bancnota de 5.000.000 de lei, bancnota cu cel mai mare nominal din istoria țării.
Denominarea leului românesc se face în anul 1947, raportul fiind de 1 leu la 20.000 de lei. Această măsură este impusă de către regimul comunist fără o avertizare prealabilă pentru a controla numărul de monede din țară și pentru a se asigura că cetățenii nu păstrează bani pentru economii personale, bani ce puteau fi folosiți pentru a rezista măsurilor regimului.
Reforma monetară din 1952 face ca 1 leu nou să fie egal cu 20 de lei vechi, iar această reformă a venit pe nepregătite în ceea ce privește populația, la fel ca cea dinaintea sa. O altă schimbare importantă în perioada comunistă a fost renunțarea la standarul aurului, lucru ce a avut loc pentru a preveni inflația preconizată în urma denominărilor.
Cu toate acestea, denominarea din 1952 face ca leul românesc să-și piardă paritatea față de valută, iar cursul de schimb valutar să fie impus prin măsuri legislative. În această perioadă, populația țării nu avea voie să dețină valută, fapta fiind încadrată în registrul penalului și pedepsită cu închisoarea.
RON sau leul nou este moneda aflată în circulație în prezent. La 1 iulie 2005 a avut loc ultima denominare, de până acum, atunci când leul vechi a pierdut ultimele 4 zerouri.