Cine nu a sarit macar o data Elasticul, întreabă opiniatimisoarei.ro. Era nevoie de cel putin trei persoane pentru elastic. Doi dintre participanti tineau elasticul, iar al treilea trebuia sa il sara, in timp ce spunea o poezie. Elasticul era ridicat de la glezna la genunchi si mai departe pe solduri sau pe talie, pana la gat, de fiecare data cand cel care sarea reusea sa duca la capat poezia, fara sa se incurce ori sa calce elasticul.

Citeşte şi Jocul românesc care a isterizat întreaga lume! Tu l-ai încercat?

Alte Articole

Clipe de coșmar trăite de Ramona Olaru în Egipt! Și-a pierdut ...

TEST IQ. Numai persoanele cu mintea limpede și inteligența ...

Alex Militaru nu poate să o dea uitării pe Carmen Grebenișan! ...

Pe terenurile de sport sau in parcuri, zilnic rasunau cuvintele Tara, tara, vrem ostasi! Pe cine? Pe tine! Era unul dintre jocurile in care fiecare isi demostra forta. Doua siruri de copii, asezati fata in fata, se tineau de maini. Fiecare dintre tabere isi alegea un concurent din linia adversa, care trebuia sa le sparga randul. Daca reusea sa strapunga „zidul”, copilul lua un adversar in echipa sa, iar, daca pierdea, era „castigat” de echipa adversa.

Nici lopta (n.r. mingea) nu a lipsit din jocurile copilariei, pe meleagurile banatene. Castelul, Ratele si vanatorii sau Tarile sunt doar cateva dintre jocurile care imparteau in doua tabere copiii din cartier.

Castelul era format din pietre cat mai plate, asezate una peste alta. Era daramat cu o minge, iar cei din echipa adversa trebuiau sa puna la loc toate pietrele, pentru a castiga. Asta in timp ce erau vanati de membrii formatiei adverse. Iar, daca erau atinsi cu mingea, erau eliminati. Aproximativ aceleasi reguli le avea si jocul Ratele si vanatorii. Existau doi vanatori, iar restul participantilor, „ratele”, stateau intre vanatori. In momentul in care una dintre rate era atinsa cu mingea, era eliminata.

Atunci cand ne strangeam cel putin 4-5 copii, jocul preferat era Tarile. Cu o bucata de creta sau caramida rosie, desenam pe asfalt un cerc in mijlocul caruia se desena un alt cerc, micut, iar apoi, suprafata se impartea in ‘felii’, in mod egal, intre copiii care participau la joc. Fiecare isi alegea numele unei tari, iar unul dintre copii arunca mingea in sus si striga numele unui stat, al carui ‘reprezentant’ trebuia sa prinda mingea. Ceilalti concurenti se ascundeau si ieseau doar cand tara care trebuia sa prinda mingea ajungea in cercul mai mic.

La aproape fiecare colt de strada copiii se jucau si Imparate, imparate. Fiecare dintre jucatori era denumit, pe rand, imparat, iar toti ceilalti trebuiau sa ajunga in… imparatie. Pentru asta, aveau de parcurs o distanta de cativa metri. Iar pasii cu care se deplasau – de furnica, de rac sau de urias- erau stabiliti de catre cel care conducea jocul.

Citeşte şi De-a v-aţi ascunselea, cel mai bun joc inventat vreodată

Incetul cu incetul se fabrica otetul era unul dintre jocurile preferate ale copilariei. In timp ce unul dintre copii repeta fraza, ceilalti se grabeau sa ajunga la el. Insa, in momenul in care otetul era gata de „fabricat”, toti copiii trebuiau sa ramana nemiscati.

Un alt joc pe care cu siguranta cu totii l-am jucat este Sotronul. Cateva casute numerotate de la 1 la 10 si o piatra garantau distractia copiilor ore intregi in aer liber.

Nici Ascunsa sau Prinsa nu sunt straine de toti cei care au copilarit la inceputul anilor in Banat in anii ’70, ’80 sau chiar ’90.

Nici zilele mohorate nu ii putea face pe copii sa renunte la joaca. TOMANAP, Cruce sau Baba oarba sunt doar cateva dintre „activitatile” de interior, in vremea copilariei.

Tari, Orase, Munti, Ape, Nume, Animale, Plante sau mai pe scurt, TOMAPAN. Fiecare dintre jucatori avea o foaie de hartie pe care erau trecute toate categoriile. Unul dintre copii spunea alfabetul in gand, iar un altul il oprea. Litera la care ajungea era cea cu care trebuiau sa inceapa cuvintele cu care se completa fiecare coloana. Iar cel care gasea raspunsuri diferite de ceilalti, castiga si cele mai multe puncte.

Cruce sau 66 sunt doua dintre jocurile de carti pe care fiecare copil din Banat le-a jucat macar o data. Regulile erau ceva mai complexe, dar asemanatoare. Se juca in echipe sau individual, cu carti unguresti. Cel care deschidea jocul era cel care alegea si Tromful, iar fiecare echipa se lupta sa adune cat mai multe puncte.

Baba oarba se juca de cele mai multe ori intr-o singura camera, in care fiecare se ascundea, ca sa nu fie prins de cel care cauta, legat la ochi. Daca era totusi prins si recunoscut, trebuia sa devina urmatoarea baba oarba.

Pentru copiii „mai mari” jocurile erau mai „serioase”. Alergatul in parc sau pe terenurile de sport au fost inlocuite treptat cu adunatul seara, pe banci. Asa, in cerc restrans, a inceput pentru fiecare o noua categorie de jocuri. Flori, fete sau baieti a luat locul elasticului si a coardei. Era jocul perfect pentru ca fiecare sa spuna, pe ocolite, care este prietenul pe care il place, din grup. Desi jocul avea mai multe categorii din care participantii puteau alege, doar „baieti” si „fete” erau interesante. Acelasi rol il avea si jocul Adevar sau provocare.

Mima, Fazan si Fripta erau la fel de „la moda” in vremea copilariei. Distractia era garantata atunci cand cele doua echipe se chinuiau sa ghiceasca ce mimeaza jucatorii, iar Fazanul era demostratia de cultura generala a copiilor de atunci.

Telefonul fara fir era jocul care starnea hohote de ras. Copiii se asezau unul langa altul, iar jocul incepea atunci cand unul dintre ei spunea, la ureche, celui de langa el, un cuvant. La randul lui, cel de-al doilea copil transmitea mai departe cuvantul inteles si tot asa, pana la ultimul jucator. Iar de cele mai multe ori, cuvantul care ajungea la ultimul jucator nu avea nicio legatura cu cel initial, iar rostirea lui era foarte amuzanta.

Un joc preferat mai ales de baieti era Lapte gros. Pentru acest joc, copiii se imparteau in doua echipe si faceau cu schimbul. Un jucator tinea, iar altii „stateau”. Cei din echipa adversa sareau pe spatele celor care stateau, aplecati, unul in spatele celuilalt, cu spinarile incovoiate, in timp ce strigau „lapte gros”. Daca cei care stateau nu ii mai puteau sustine pe ceilalti, pierdeau, si trebuiau sa mai stea o tura. Daca reuseau sa ii tina pe spate pe toti ceilalti, jocul se oprea, iar echipele isi schimbau pozitia.

Cei mai curajosi dintre baieti mai jucau si Baza. Unul dintre ei tinea o mana la spate si cu cealalta isi acoperea ochii, iar ceilalti jucatori il loveau peste palma, fara sa fie vazuti. Daca ghicea cine l-a atins, cel care tinea castiga jocul.

Un joc insa ramane in memoria fiecarui scolar, dar mai ales a parintilor. Taca era jocul din cauza caruia nicio carte si niciun caiet nu mai aveau coperti. Din invelitoare se faceau tacile, intrumentul principal al jocului. Cu ele trebuiau ‘luate’, prin aruncare pe asfalta, abtibildurile asezare intr-un chenar, la o distanta de cativa metri. Cel care reusea sa „duca” un numar cat mai mare de abtibilduri devenea vedeta cartierului. Iar schimburile de dubluri sau abtibilduri cartonate se intamplau la fiecare colt de strada.

In topul preferintelor tuturor copiilor trona insa jocul cu tevile cu cornete. Foile din caiete se transformau in cornete de hartie, iar tevile care in mod normal se folosesc la instalatiile sanitare, si erau furate de pe santierele comuniste, deveneau adevarate „arme” in mainile pricepute ale pustilor. Si aici copiii se imparteau in doua sau mai multe tabere, insa cine iesea castigator era prea putin important in raport cu bucuria de a fi nimerit o tinta.