Mircea Diaconu: „Candidatura la prezidențiale a fost ca un accident!”. Cum a dat handbalul pe teatru şi de ce „s-a sinucis” din dragoste

Mircea Diaconu, unul dintre cei mai iubiți actori din România, a dezvăluit, la podcastul „ALTCEVA cu Adrian Artene”, că a fost un „accident” faptul că a candidat la alegerile prezidențiale din anul 2019. El a adăugat că nu ia în calcul o eventuală nouă candidatură la prezidențiale.

29 ian. 2024, 09:49
Mircea Diaconu: „Candidatura la prezidențiale a fost ca un accident!”. Cum a dat handbalul pe teatru şi de ce „s-a sinucis” din dragoste

Mircea Diaconu a fost invitatul lui Adrian Artene la podcastul „ALTCEVA” din această săptămână. Actorul a făcut declarații în premieră despre candidatura la Președinția României.

„Candidatura la prezidențiale fost ca un accident. Eram seara, se lansau, se trâmbițau, era pre-ziua pur și simplu lansării subiectului și mi-am dat seama că era o construcție care ducea la ce a dus. Invariabil, parcă era făcut un drum curat ca domnul Iohannis să mai facă un mandat și nu mi se pare normal și logica nu mi se părea normală și neconstituțională. Și atunci m-am enervat în seara aia și a doua zi m-am dus la Ateneul Român. Și am zis că vreau și eu să fac o conferință de presă pe treptele Ateneului. Și m-au lăsat. Am anunțat-o, a venit lumea și am zis vreau să candidez la prezidențiale”, a povestit celebrul actor la podcastul „ALTCEVA cu Adrian Artene”.

Rafila, despre candidatura la preşedinţie: Nu a fost niciodată o preocupare sau o intenţie a mea

„Am candidat ca independent ca să spun, atunci când lumea e atentă la subiectul ăsta, că e neconstituțional și este o fundătură ca președinții de partide să ajungă președinți de țară, pentru că automat se împartă țara în două, ai mei și ai tăi. În Constituție scrie foarte clar, foarte limpede, (că președintele – n.red.) este un mediator. Nu poți să fi mediator decât într-o stare de neutralitate și fără o gloată întreagă în spatele tău, care așteaptă de la tine să livrezi. Este o tâmpenie și de-aia am ieșit ca să spun aceste lucruri, nu ca să ies președinte.

«« (….) Am făcut un milion de voturi, dar nu asta e important. Important e că am vrut să deschid subiectul ăla și am senzația că totuși acum parcă se mișcă un pic de interes pe genul ăsta de subiect. Se vorbește măcar de posibili candidați din societatea românească, care geme de oameni de foarte bună calitate, și bine, și normal ar fi ca un partid puternic sau două sau trei să-și ia un arbitru al luptei firești, politice între ei”, a spus Diaconu.

El a adăugat că nu ia în calcul o eventuală nouă candidatură la prezidențiale.

A fost ministru al Culturii, profesor universitar, director al unuia dintre cele mai prestigioase teatre din România și, dincolo de orice, unul dintre cei mai iubiți actori români.

Mircea Diaconu a vorbit, la @AltcevacuAdrianArtene, despre cultură, politică, istorie, copilărie și încercările vieții, dar evocă și amintiri din spatele scenei.

Actorul a făcut declarații în premieră despre candidatura la Președinția României, despre satul natal, pe care nu l-a părăsit niciodată, și locurile în care l-a purtat destinul. Însă, indiferent de greutățile sau încercările vieții, Mircea Diaconu a păstrat în suflet permanent „definiția fericirii”, pe care-a învățat-o de la bunica sa, preoteasă: „Să fii plăcut lui Dumnezeu, asta e treaba noastră…”.

„M-am sinucis din dragoste”. Povestea neștiută a actorului Mircea Diaconu

Mircea Diaconu este unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați actori din România. Invitat de Adrian Artene la podcastul „ALTCEVA” din această săptămână, el a vorbit despre „masca de actor care nu ne părăsește niciodată” și despre momentul în care „s-a sinucis din dragoste”.
„Toți suntem actori, într-un fel sau altul. Unii își fac profesie din asta, alții, nu, dar profesează. Iată cum: să zicem că un băiat, îndrăgostit fiind fată, vrea seara respectivă, s-o invite la film și după aia să meargă pe o bancă în parc și să-i spună niște lucruri. Băiatul ăla se îmbracă într-un anume fel, repetă, își spune și-și construiește niște replici.

Cătălin Crișan, de urgență pe masa de operație: „Am îndurat dureri groaznice. N-a avut curaj sa se implice niciun medic neurochirurg”
Deci exact ceea ce face un actor pentru o formă de reprezentați, o formă de energie maximă și de tensiune și de emoție maximă. Care este actul scenic”, a explicat celebrul artist român.

„M-am și sinucis din dragoste când eram, cred, în clasa a treia. Citeam foarte mult, de la vârstă mică. La noi era un cult în familie lucrul ăsta și citeam la lampă că n-aveam altceva și tata era la margine. Lampa, tata, fratele meu și eu. Citeam fiecare altă carte și bineînțeles că, din când în când, și noi mult mai des, ziceam ce înseamnă asta, tată, că dădeam niște cuvinte pe care nu le știam și tata explica și uite așa treceau serile.

Citeam mult și atunci mintea mea, imaginația mea umbla razna și când eram la școală, și când eram singur, și când mă duceam în fundul grădinii și erau urzicile de doi metri. Nu vedeam jucării, totul era construcția noastră imaginară cu ce aveam la îndemână”, a explicat îndrăgitul actor la podcastul „ALTCEVA cu Adrian Artene”.

 

Mircea Diaconu a renunțat la handbal pentru scenă. „Tata mi-a zis: Uită-te la tine! Dacă tu semeni cu ăia de la televizor…”

Iată povestea mai puțin cunoscută a actorului Mircea Diaconu despre momentul în care s-a decis să-și dedice viața scenei.

Mircea Diaconu a vorbit despre cum a ales calea actoriei, deși părinții îl îndrumau să se facă inginer. „Tata fiind învățător, un pedagog extraordinar, știa „marfa”, știa că sunt copilul lui și atât. Nu mă vedea nici înalt, nici frumos, nici talentat… mă vedea cum mă știa: un copil cuminte. L-am întrebat – Dacă aș da la teatru ce ai zice? Și el zis: Păi, uită-te la tine și uită-te la ăia de la televizor! Dacă tu semeni cu ei…

De ce am ajuns să-l întreb pe tata dacă e de acord să dau la teatru… Eu făceam sport, handbal… și într-o zi traversam un culoar, mă duceam la dușuri. Trecea un profesor tânăr de germană, idolul fetelor, un tip mai special, mai romantic… și se uită la mine așa și-mi spune – Ia vino-ncoace! Și mă bagă într-o clasă alături. Acolo erau șapte fete dintre cele mai grozave și mai minunate ale liceului nostru și un băiat care cânta la fluier foarte frumos. Azi el e preot. Și mă pune lângă băiatul ăla, eram de aceeași înălțime. Mi-a zis: De-acum, la ora 10 în fiecare zi vii aici, facem un montaj literar muzical pentru un concurs între licee.

M-am dus, că nu comentam și nu ziceam „Stați puțin că am treabă”. Problema era că fetele alea stăteau în semicerc și spuneau ce spuneau, cântau…, băiatul acela cu fluierul era într-o parte și mai trebuia un om în partea cealaltă, de aceeași înălțime, era o chestie de arhitectură, nimic altceva. Dar într-o bună zi profesorul îmi zice „Învață poezia asta!”, o poezie de vreo șapte strofe, „Jurnalul Annei Frank” de Damian Ureche. Și am învățat-o. Apoi am spus-o. „Măi, băiete, așa se recită?” mi-a zis el. „Uite cum! Te așezi pe scenă în fața publicului, nu-i o grămadă de cartofi să te uiți la ei! Te uiți puțin deasupra lor, puțin într-o parte. Întorci și corpul 15 grade în partea cealaltă și dai drumul la poezie. Prezența scenică… Asta a fost singura indicație pe care am primit-o eu. Dar cu ce mi-a zis acest profesor am intrat în concursul acela și mi s-a dat premiul I între toți liceenii din Câmpulung, alături de o fată frumoasă pe care toți o știau și care spunea „Moartea căprioarei” de plângea lumea în sală. Adică era un star. Și eu alături de ea.

Mircea Diaconu, impresionat de gestul emoționant făcut de Toma Caragiu, înainte să moară: „A fost toată viața lui un om cald și empatic”
Mi s-a dat diploma aia și asta mi-a sucit mințile probabil, cu vreo trei luni înainte de admitere. Timp în care eu eram hotărât pe matematică, fizică, chimie… La comisia de admitere m-am prezentat cu „Luceafărul”, am învățat tot „Luceafărul” și o fabulă. Cu astea m-am dus la admitere.

La un moment dat auzeam în întunericul ăla din sală, că nu vedeam decât niște proiectoare, „ce poezie ai învățat?” Și zic – Luceafărul. După două strofe m-au oprit. „Altceva mai știi?” Și-am mai zis „Mama” de Ion Barbu. Am fost oprit de o voce care mi-a zis: „Stai! Mă, băiatule, de unde vii tu, mă?” Întrebarea era limpede, că de unde vin… din lună… Dar eu am răspuns foarte serios și am zis chiar de unde vin. Din comuna cutare, am luat trenul, m-am urcat… am început să povestesc cum am ajuns la București. Râdeau și chicoteau acolo… Am spus și fabula după care m-au dat afară. Am așteptat într-o sală rezultatele. A venit un asistent și a început să spună nume și să dea buletinele.

I-am zis domnului „Dați-mi și mie buletinul!”, aproape că-mi venea să plâng. Mi-a zis /  „Nu, rămâne la noi!” Greu m-a convins că buletinul rămâne la ei pentru că merg mai departe. Când am coborât era și taică-meu printre toți părinții care își așteptau copiii lipiți de zidurile Institutului. M-a întrebat o femeie cu care stătea el de vorbă – Ce-ai făcut? Și eu am zis – Am intrat. La care tata a dat-o pe aia la o parte cu mâna și mi-a spus – Ce-ai zis?? Când a auzit s-a lipit de zidul facultății cu mâinile la frunte și a zis – Și acum ce ne facem? Pentru că el vorbise cu secretarele de pe la Fizică-Chimie și spusese că are un copil… Erau 2000 și ceva de candidați pe 40 de locuri atunci, la Teatru” a povestit Mircea Diaconu.