Ţara lui „DA”, statul lui „mai vedem”. Referendumurile în care românii au votat, iar puterea a pus votul în sertar

Sunt puține imagini mai solemne ale democrației decât cetățeanul chemat să decidă în mod direct. Nu să aleagă un parlamentar care va decide pentru el. Și nici să dea mandat unui partid. Ci să răspundă el însuși cu „DA” sau „NU”. În România, însă, între buletinul de vot și Monitorul Oficial se deschide destul de des o adevărată prăpastie.

Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului începe fără echivoc. Articolul 1 spune: „În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.” Articolul 2 definește referendumul național drept forma de „consultare directă” și de exprimare a voinței suverane a poporului, iar pentru referendumurile locale permite consultarea cetățenilor asupra problemelor de interes deosebit pentru comunitate.

În prezent, conform art. 5, referendumul este valabil dacă participă cel puțin 30% dintre persoanele înscrise pe listele electorale permanente, iar opțiunile valabil exprimate trebuie să reprezinte cel puțin 25% dintre cei înscriși.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Pe hârtie, poporul este suveran. În practică, România a descoperit o categorie destul de complicată: referendumul la care poporul spune „Da” iar statul răspunde „mai vedem”.

Alte articole

Islanda respinge redeschiderea negocierilor pentru aderarea la UE. Rezultate referendum

Referendumul a fost validat: Peste 50% dintre cetățeni au decis să-l demită pe primarul unei comune din Mureş

2009. Aproape 7,8 milioane de români au cerut maximum 300 de parlamentari. România are și azi mult peste 300

Acesta rămâne probabil unul dintre cele mai spectaculoase exemple. Pe data de 22 noiembrie 2009, românii au primit două întrebări: dacă sunt de acord cu Parlamentul Unicameral și dacă sunt de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300. Referendumul a fost validat.

Românii au votat cu „DA” pentru Parlamentul unicameral. Au fost 6.740.213 voturi. La cealaltă întrebare, pentru un număr maxim de 300 de parlamentari, au votat cu „DA” 7.765.573 de oameni. Prezența a fost una de 50,94 procente. Conform datelor oficiale de la Curtea Constituțională a României, 83,31% dintre participanți au răspuns afirmativ privind numărul maxim de parlamentari, calculat numai din voturile exprimate cu da sau nu. Ei bine…referendumul a trecut, au trecut și aproape 17 ani. Și revenim în 2026. România nu are nici Parlament unicameral și nici maxim 300 de parlamentari. Senatul are 136 de mandate, iar Camera Deputaților are 330. Deci, 466. Și de aici apare paradoxul juridic care ne va explica în continuare istoria referendumurilor românești.

Referendumul din 2009 a fost consultativ. Pentru unicameralism trebuia să fie revizuită Constituția. Pentru reducerea numărului de parlamentari era nevoie de intervenția legislativă a Parlamentului. Dar, așa cum ne-am obișnuit, „consultativ” nu înseamnă potrivit Curții Constituționale, „facultativ de ignorat”.

În Decizia nr. 682/2012, Curtea Constituțională a României avea să formuleze una dintre cele mai dure fraze scrise vreodată în țara noastră.

„Nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voința populară (…) să fie ignorată de reprezentanții aleși ai poporului”.

CCR a explicat atunci și diferența. Referendumul consultativ produce un efect indirect. Este nevoie ulterior de intervenția altor autorități competente, în general de Parlament, pentru transformarea voinței populare în norme juridice. CCR anunța pe atunci că, în caz contrar, referendumul ar putea ajunge un „exercițiu formal, un sondaj de opinie” în care românii nu vor mai crede.

După 17 ani, fraza sună mai puțin ca o ipoteză și mai mult ca descrierea unei probleme nerezolvate.

2007. 81% au spus „DA” votului uninominal. Referendumul – invalid

Doi ani înainte de renumitul referendum din 2009, pe data de 25 noiembrie 2007, președintele Traian Băsescu convocase un referendum pentru introducerea votului uninominal pentru alegerea parlamentarilor. Rezultatul, luat în calcul numai în cazul celor prezenți la urne, era unui zdrobitor: 3.947.212 alegători, adică 81,36% dintre participanți votase „Da”.

Numai că la urne se prezentase 4.851.470 de persoane – 26,51% dintre alegători, iar pragul legal era atunci de jumătate plus unu dintre cei înscriși pe liste. CCR a stabilit atunci că numărul participanților era insuficient și referendumul nu putea fi declarat valabil.

Ironia istoriei este că în luna martie 2008 Parlamentul a adoptat Legea nr. 35\2008, prin care deputații și senatorii urmau să fie aleși în colegii uninominale, în cadrul unui sistem de reprezentare proporțională. Mai exact, un referendum invalid a fost urmat de o schimbare legislativă în aceeași direcție generală, în timp ce referendumul valid din 2009 privind maximum 300 de parlamentari a rămas fără transpunerea cerută de alegători. Aceasta este și una dintre contradicțiile reprezentative ale democrației românești.

2012. 7.4 milioane au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu a fost îndeajuns

Un alt referendum organizat degeaba a fost cel din 29 iulie 2012. NU pentru că parlamentarii ar fi refuzat după să pună în aplicare un referendum valid, ci pentru că rezultatul a murit înainte de pragul de participare.

Cifrele oficiale ale documentelor de la acea vreme ne arată un rezultat impresionant: 7.403.836 alegători au votat cu DA pentru demiterea lui Băsescu. Doar 943.375 au votat cu Nu. Așadar, un procent de aproape 90% a votat demiterea. Însă la urne s-au prezentat  8.459.053 de persoane – 46,24% dintre cei înscriși pe liste, iar legea aplicabilă de atunci spunea că trebuie să fie minim jumătate dintre cei înscriși plus unu. CCR a invalidat referendumul și Băsescu a rămas cu atribuțiile de la Cotroceni.

Statul a alocat pentru acest referendum 95,606 milioane de lei, conform HG 684\2012. Aproape 7,4 milioane de români au spus DA, însă produsul juridic a fost zero.

2018. 91,56% DA. Referendumul pentru familie pică

Aceeași poveste, doar că a fost câțiva ani mai târziu. Între 6 și 7 octombrie, românii au fost chemați să voteze pentru modificarea Constituției privind definiția familiei. Dintre cei care au exprimat voturi valabile, 3.531.732 au votat cu da, adică 91.56%. Doar 249.412 au votat cu NU.

A existat și aici un blocaj. La urne au venit doar 3.857.308 persoane din 18.279.011 înscrise pe liste, deci o prezență de 21,10%. CCR a intervenit și a declarat invalid referendumul, deoarece era nevoie de o prezență de minim 30 de procente.

Și în acest caz, Guvernul a aprobat un buget de 163,712 milioane de lei. Am putea spune că a fost cea mai costisitoare demonstrație a diferenței dintre două majorități complet diferite: majoritatea românilor care au ales să se prezinte la urne și majoritatea necesară pentru ca votul lor să conteze cu adevărat.

2019. Justiția: DA de la peste 85%, dar Parlamentul trebuie să transforme votul în lege

În luna mai a anului 2019, Klaus Iohannis a organizat referendumul pentru Justiție. Prima întrebare privea interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție. A doua viza interzicerea ordonanțelor de urgență în anumite domenii ale justiției și extinderea posibilității atacării ordonanțelor direct la CCR. Referendumul a fost valid.

La prima întrebare au participat 7.922.591 de alegători, iar 6.459.383 au votat „DA” – 85,91% dintre voturile valabil exprimate. La a doua au participat 7.923.869, iar 6.477.865 au votat „DA” – 86,18%.

În Hotărârea 2 din 2019, Curtea Constituțională a României a transmis că acest referendum „nu produce efecte juridice” directe. Rezultatul indică direcția vrută de votanți și poate conduce la adoptarea unor acte legislative sau la abținerea de la de la reglementări contrare rezultatelor.

Tot în 2019, în cadrul altei decizii, CCR a formulat și mai limpede o graniță: referendumul consultativ rămâne „consultare cu efecte politice” și nu poate, singur, să ducă la modificarea Constituției României. Și aici este cheia problemelor din trecut, prezent și viitor.

Românul trebuie să pună ștampila de vot pe DA sau NU, dar uneori acel DA nu reprezintă un act al unei decizii. Este doar un început. După el trebuie să vină Parlamentul, iar aici începe politica.

2024. Bucureștiul votează cum se împart banii. În 2025, statul român acționează aproape invers

Un exemplu recent deosebit de mediatizat, și probabil cel un bun studiu de caz cu privire la distanța dintre validarea unui referendum și aplicarea lui: 24 noiembrie 2024. Bucureștenii au avut de răspuns la trei întrebări.

Au fost întrebați dacă primarul general trebuie să emită autorizațiile de construire pe întreg teritoriul Capitalei, dacă repartizarea impozitelor între Primăria Capitalei și sectoare trebuie aprobată de Consiliul General și dacă PMB trebuie să finanțeze un program de educație pentru sănătate și prevenirea consumului de droguri în școli.

Referendumul a fost validat. Au participat 40,96% – 732.133 alegători. Rezultatele la BEC au fost clare Pentru concentrarea autorizațiilor de construire la primarul general: 477.w378 voturi DA.  Pentru ca repartizarea banilor între Primăria Municipiului București și sectoare să fie aprobată de CGMB: votul favorabil a trecut cu brio de 64%. Pentru programul antidrog și de educație pentru sănătate, au fost 608.178 voturi cu DA și 110.862 cu NU.

Doar că și aici au apărut blocaje. PMB anunțase, chiar înaintea referendumului, că pentru implementarea acestuia este nevoie de intervenția Parlamentului. În situația bugetului, mecanismul de distribuire a banilor trebuie schimbat, iar pentru autorizațiile de construire trebuie modificată chiar legislația în materie. Și iar ne întoarcem la aceeași situație familiară.

În luna ianuarie 2025, Nicușor Dan era cel care acuza Guvernul că proiectul bugetului țării nu respecta votul bucureștenilor și spunea că PMB ar primi aproximativ 4 miliarde de lei, cu aproape un miliard mai puțin decât cu un an în urmă,

„În urmă cu două luni, bucureștenii au votat printr-un vot covârșitor ca împărțirea banilor colectați de la bucureșteni să o facă Consiliul General, nu Parlamentul. Și votul lor este ignorat în proiectul de buget.”

În luna aprilie a aceluiași an, edilul spunea că PMB avea un buget redus substanțial, deși referendumul arăta o schimbare în raportul financiar dintre PMB și sectoare. Însă povestea nu s-a terminat și putem spune, de data aceasta, că referendumul nu a fost băgat complet în sertar. Legea Bugetului Național pe 2026 a transferat către CGMB competența de a repartiza între Primăria Capitalei și primăriile sectoarelor 85% din impozitul pe venit încasat din București. CCR a constatat ulterior că soluția nu valorifică parțial chestiunea supusă referendumului, pentru că întrebarea votată făcea referire atât la impozitul pe venit cât și la taxele și impozitele locale.

Legea structurală care trebuie să transpună rezultatul referendumului privind împărțirea banilor, PL-x 176/2026 – se află, în continuare, la Camera Deputaților, trimisă pentru raport comisiilor permanente. Deci votul din noiembrie 2024 nu ar fi complet irosit. Nu complet.

Iar pentru autorizațiile de construire, DA în 2024 ar putea avea aplicabilitate în 2028

În 2024, Bucureștenii au votat ca primarul Capitalei să emită autorizațiile de construire pe întreg teritoriul administrativ al orașului. Parlamentul a adoptat chiar vara aceasta, în 2026, un nou Cod al Urbanismului, care transpune această parte a referendumului. Doar că transferul competenței a fost iar amânat, până la 1 noiembrie 2028.

Nu se pot trage multe concluzii, deoarece este greu de creat o imagine mai bună pentru problema referendumului românesc. Democrația directă funcționează pentru 24 de ore, implementarea ei poate avea nevoie de un mandat electoral întreg, dacă nu chiar și mai mult.

România are referendumuri din 1864. Problema votului fără consecință aparține democrației moderne

Primul plebiscit românesc a fost organizat pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în perioada 10-14 mai 1864. Rezultatul, încă memorat de lucrări istorice citate de Agerpres, a fost de 682.621 de voturi „DA”, 1.307 „NU” și 70.220 de abțineri. Au urmat plebiscitul pentru Carol I din 1866, cel pentru Constituția autoritară a lui Carol al II-lea din 1938, două plebiscite organizate de regimul Antonescu în 1941 și referendumul regimului comunist din 1986 privind reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor și cheltuielilor militare.

Însă acestea nu pot fi puse în categoria referendumurilor de după 1989. Regimurile politice libertatea competiției și chiar sensul consultării populare erau complet diferite.

O reală problemă actuală începe atunci când un stat care pretinde democrația îi spune românului că votul său este expresia suveranității și, după ce se trage linie și se numără voturile, se descoperă iar și iar că între voință și efect există o instituție, o lege mai veche, un cvorum, o majoritate parlamentară sau ani și ani de așteptare.

Și de aici, românii au tot învățat să creadă că adevărata întrebare de pe buletinul de vot nu mai are răspunsul doar în DA sau NU, ci: „Dacă iese Da, va face cineva ceva cu el?”.