Undele gravitaționale, concept lansat de Albert Einstein fix acum 100 de ani, în 1916, în celebra sa Teorie a Relativității Generale, și despre care nu existau până în prezent decât dovezi indirecte, au fost observate pentru prima oară direct de către oamenii de știință din cadrul experimentului LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory).

Cercetătorii susţin că au obţinut rezultate inedite în demersul lor de a descoperi undele gravitaţionale, iar descoperirea le-ar putea aduce chiar Premiul Nobel.

Undele gravitaţionale au fost într-adevăr detectate, susţin specialiştii, care mai spun că rezultatul acestora este ciocnirea a două găuri negre.

"Am detectat undele gravitaţionale. Am reuşit", a anunţat la începutul conferinţei de presă David Reitze, directorul executiv al LIGO.

Descoperirea confirmă ''exact'' ceea ce Einstein a prezis în 1916 în legătură cu două găuri negre care se ciocnesc.

''Ce este interesant este ceea ce urmează'', a mai spus David Reitze, comparând această descoperire cu momentul în care Galileo a folosit telescopul pentru prima dată.

Echipa de cercetători a descoperit că cele două găuri negre au dimensiunea a aproximativ 30 de mase solare, situându-se la o depărtare de aproximativ 1,3 miliarde de ani lumină.

Detectarea undelor gravitaţionale este o dovadă că pot exista găuri negre în sisteme binare. Fiecare gaură neagră a fost de aproximativ 150 de km în diametru. Fiecare conţinea 30 de mase solare şi era accelerată la aproximativ jumătate din viteza luminii când s-au ciocnit. "Este uluitor", a adăugat Reitze.

"Undele gravitaţionale au o structură asemănătoare cu cea a luminii. Ele sunt un tip de radiaţii electromagnetice, doar că ondulaţiie lor sunt, de fapt, spaţiul şi timpul pe care le cunoaştem cu toţii. Putem face următoarea comparaţie: dacă punem în mişcare particule încărcate electric, obţinem lumină, dar, în momentul în care punem în mişcare mase întregi de materie, obţinem unde gravitaţionale", a explicat astrofizicianul NASA, Ira Thorpe.

Undele gravitaționale sunt acele pulsații sau valuri ce se produc în textura continuului cvadridimensional spațiu-timp, potrivit teoriei lui Einstein.

Dacă ne plimbăm cu barca pe un lac liniștit, observăm cum la suprafața apei se formează unde şi valuri mici, care ne însoțesc pe direcția de deplasare. Conform lui Albert Einstein, același lucru se întâmplă atunci când obiectele grele se deplasează prin spațiu-timp. În Teoria Generală a Relativității, Einstein explică faptul că spațiul nu este un vid, așa cum se credea, ci mai degrabă un material sau o țesătură cu patru dimensiuni ce poate fi trasă sau împinsă de obiectele cosmice care se deplasează prin ea. Aceste distorsiuni generate în spațiu-timp sunt adevărata cauză a atracției gravitaționale.

O modalitate foarte folosită de a explica acest lucru este de a întinde o membrană de cauciuc în aer, fixată pe niște stâlpi. Dacă plasăm un obiect greu, o bilă de popice, spre exemplu, pe această membrană, observăm că bila generează o adâncitură. Dacă apoi punem pe membrană și o bilă de biliard, mai ușoară, observăm cu aceasta va fi atrasă spre adâncitura formată de bila mai grea — și va "cădea" spre aceasta. Soarele generează același gen de distorsiune asupra continuului spațiu-timp, iar planeta noastră "cade" spre Soare, fiind susținută la distanța orbitală de adâncitura formată de propria sa greutate în textura cosmică.

Deși analogia cu membrana de cauciuc nu este chiar una exactă, ea ne poate ajuta să ne imaginăm cum funcționează relațiile gravitaționale dintre obiectele cosmice mari și ne arată să ne imaginăm spațiul cosmic, ca pe o "substanță dinamică", nu ca pe un vid. Orice obiect care se mișcă prin această "substanță" spațiu-timp generează unde sau valuri în jurul său. Valurile create de corpurile mai puțin masive dispar relativ mai repede. Doar obiectele cosmice supermasive, așa cum sunt găurile negre sau stelele neutronice pot generea astfel de valuri suficient de puternice pentru a putea fi observate cu ajutorul sistemelor de detecție de pe Pământ.