Grecia nu are nevoie de un supercomisar european

Părerile sunt, în fapt, unanime: Grecia ratează şanse după şanse; iar în absenţa unei noi infuzii monetare, incapacitatea de plată scoate iarăşi dinţii. Cu atât mai mult cu cât situaţia economică a ţării, măsurată de reprezentanţii troikăi UE – FMI – BCE, pare mult mai alarmantă decât se estimase iniţial. Între timp, promisiunile primite de giranţii internaţionali ai salvării Greciei din partea guvernanţilor de la Atena mai degrabă nu avansează, scrie Deutsche Welle.

În acest peisaj financiar-apocaliptic, nu e de mirare că s-a ridicat cineva să propună un comisar european responsabil, la Atena, cu implementarea austerităţii. Cu atât mai puţin surprinzător este faptul că tocmai de la Berlin s-a auzit vocea care a solicitat un asemenea inspector şef peste guvernul elen – Germania şi-a asumat, de fapt, riscul cel mai mare în salvarea Greciei şi colegii creştin-democraţi de partid ai cancelarei Angela Merkel i-au cerut cu insistenţă maximă rigurozitate în relaţia cu partenerul-problemă.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Alte articole

Peste 36.000 de reclamații la ANPC în primele cinci luni din 2026. Cele trei greșeli din cauza cărora mii de sesizări au fost clasate

Ministrul Muncii spune că în noua lege a salarizării se elimină sporrile de antenă, de praf şi de stres

La o privire mai atentă, o asemenea idee nu este cu mult mai puţin populistă decât măsurile care au adus Grecia în starea actuală: ceea ce ar putea suna bine în urechile electoratului german ar fi încă o lovitură dată parlamentarismului grec. Reducerea la tăcere a Legislativului de la Atena este departe de a fi o soluţie. Un comisar cu drept de veto ar fi confirmarea unei stări pe care lumea încă se fereşte să o aştearnă în documentele oficiale: falimentul de stat. În plus, opinia publică elenă a fost pusă în stare de alertă, presa prevestind nici mai mult nici mai puţin decât riscul instalării unor funcţionari nazişti peste capul guvernului grec şi fără nici o autorizare constituţională. Şi, apoi, cine s-ar încumeta să asume responsabilitatea preluării unei ţări în pragul insolvenţiei? Vor – sau pot – Uniunea Europeană şi administratorii zonei euro să se înhame la o asemenea misiune, în condiţiile în care Grecia nu este o firmă iar pe greci nu-i poţi disponibilza de cetăţenie?

Probabil că, de fapt, propunerile Berlinului s-au dorit o metodă de a creşte presiunea pe legislativul de la Atena. Grecilor, mai exact celor ce le administrează ţara, li se arată instrumentele de tortură. Drept e că, între timp, nu mai crede nimeni în poveşti cu suveranitatea financiară a Greciei; ţara se alimentează, de doi ani, din bugetul comunităţii internaţionale, cea care, la fiecare trei luni, controlează ştatele contabilităţii Atenei şi face recomandări draconice – şi a schimbat chiar şi un guvern politic ales cu unul de tehnocraţi.

Dar supercomisarul european ar fi cel mai nefericit drum. Grecia trebuie să se ajute singură. Dacă doreşte, desigur. Între timp, celelalte state din zona euro ar trebui să renunţe la a mai pompa bani într-un sac fără fund. Iar Greciei nu-i rămâne decât soluţia de a părăsi uniunea monetară şi a porni, cu o nouă monedă, un alt început.